într-o glob dens de grăsime galbenă, ca o fiinţă îngropată de vie care se zbate să scape înainte de a rămâne fără aer. Apoi, îşi alungă imaginea din minte.

„N-am nimic. E doar oboseala. Câteva ore de somn şi se rezolvă.”

Şeful Randolph se apropie, cu o pompă indiană prinsă de spinarea lui lată. Faţa-i şiroia de sudoare.

— Jim? Te simţi bine?

— Perfect, răspunse Big Jim.

Şi aşa era. Chiar aşa era. Ajunsese la apogeul vieţii lui, la şansa de a atinge măreţia de care ştiuse dintotdeauna că era capabil. Nicio ticăitoare capricioasă n-avea să i-o smulgă.

— Sunt obosit doar. Am făcut cam multe în ultima vreme, fără o clipă de răgaz.

— Du-te acasă, îl sfătui Randolph. N-am crezut niciodată că-i voi mulţumi lui Dumnezeu pentru Dom şi nu-i mulţumesc nici acum, dar cel puţin opreşte vântul. O să ne descurcăm noi. Am postat oameni pe acoperişuri, la farmacie şi la librărie, în caz că sar scântei, aşa că du-te şi…

— Pe cine?

Bătăile inimii îi deveneau tot mai regulate, se linişteau… Foarte bine.

— Henry Morrison şi Toby Whelan sunt pe librărie. Georgie Frederick şi unul din puştii ăştia noi, pe farmacie. Unu’ de-ai lui Killian, cred. Rommie Burpee s-a oferit să se suie şi el cu ei.

— Ai walkie-ul la tine?

— Sigur că-l am.

— Şi Frederick îl are şi el pe-al lui?

— Toţi agenţii le au la ei.

— Zi-i lui Frederick să stea cu ochii pe Burpee.

— Pe Rommie? De ce, pentru Dumnezeu?

— N-am încredere-n el. Ar putea fi prieten cu Barbara.

Deşi, când era vorba de Burpee, nu Dale Barbara îl îngrijora pe Big Jim. Omul fusese prieten cu Brenda. Şi era perspicace.

Chipul năduşit al lui Randolph era brăzdat de îngândurare.

— Câţi crezi că sunt? Câţi or fi de partea nemernicului?

Big Jim clătină din cap.

— Greu de spus, Pete, da’ oricum e groasă… Trebuie s-o fi planificat multă vreme. Nu poţi doar să te uiţi la noii sosiţi în oraş şi să zici că ei trebuie să fie. Unii dintre cei implicaţi puteau fi aici de ani întregi. De zeci de ani, chiar. Asta se cheamă infiltrare în adâncime.

— Hristoase… Dar de ce, Jim? De ce, pentru Dumnezeu?

— Nu ştiu. Ca să facă un test, probabil, cu noi pe post de cobai. Sau poate doar pentru putere. L-aş crede în stare de asta, pe banditul ăla de la Casa Albă. Important e că va trebui să sporim securitatea şi să fim atenţi la mincinoşii care încearcă să ne submineze eforturile de a menţine ordinea.

— Crezi că şi ea…? arătă Randolph cu capul spre Julia, care-şi privea firma făcându-se scrum, cu câinele alături, gâfâind de căldură.

— Sigur nu ştiu, dar după felul în care s-a purtat azi după-amiază… când a intrat valvârtej la secţie, zbierând că voia să-l vadă…? Ce-ţi spune asta?

— Mda, făcu Randolph, uitându-se la Julia Shumway cu o privire plată, gânditoare. Şi ce acoperire ar fi mai bună, decât să-şi dea singură foc la casă?

Big Jim îşi îndreptă un deget spre el, ca pentru a-i spune: „Să ştii că ai dreptate!”

— Eu trebuie să mă retrag. Vorbeşte cu George Frederick. Spune-i să stea cu ochii pe canuckul ăla din Lewiston.

— În regulă, răspunse Randolph, scoţându-şi walkie-talkie-ul.

În spatele lor, Fernald Bowie strigă:

— Cade acoperişul! Voi, ăia din stradă, daţi-vă-napoi! Cei de pe celelalte case, fiţi atenţi, fiţi atenţi!

Big Jim, cu o mână pe portiera Hummerului, privi cum acoperişul redacţiei se năruia, trimiţând o coloană de scântei drept spre cerul negru. Oamenii postaţi pe clădirile învecinate îşi verificară unii altora pompele indiene, după care rămaseră în poziţie pe-loc-repaus, aşteptând eventualele scântei, cu furtunurile în mâini.

Expresia de pe faţa Juliei Shumway, când acoperişul Democratului se prăbuşi, îi făcu inimii lui Big Jim mai mult bine decât toate dracele-bumbacele de medicamente şi stimulatoare cardiace din lume. Ani de zile fusese nevoit să-i suporte tiradele săptămânale şi, deşi n-ar fi recunoscut că se temea de ea, cu siguranţă îl nemulţumiseră.

„Da’ uită-te la ea acum”, îşi zise. „Arată de parc-ar fi venit acasă şi-ar fi găsit-o pe maică-sa moartă pe budă.”

— Arăţi mai bine, remarcă Randolph. Îţi revine culoarea în obraji.

— Mă simt mai bine, preciză Big Jim. Dar tot am să mă duc acasă. Să pun un pic geană pe geană.

— Bună idee, fu Randolph de acord. Avem nevoie de tine, prietene. Acum, mai mult ca oricând. Iar dacă drăcovenia asta de Dom nu dispare…

Clătină din cap, fără să-şi ia ochii de câine basset de pe chipul lui Big Jim.

— Nu ştiu cum ne-am descurca fără tine, ca să zic aşa. Ţin la Andy Sanders ca la un frate, da-n materie de creieri nu stă prea grozav. Iar Andrea Grinnell nu mai face nici cât o ceapă degerată, de când a căzut şi s-a lovit la spate. Tu eşti liantul care ţine la un loc Chester’s Mill.

Big Jim fu mişcat de aceste cuvinte. Apucă braţul lui Randolph şi-l strânse.

— Mi-aş da şi viaţa pentru oraşul ăsta. Aşa de mult îl iubesc.

— Ştiu. Şi eu. Şi nimeni n-o să ni-l fure de sub nas.

— Că bine zici.

Şi plecă, urcând cu maşina pe trotuar ca să ocolească barajul rutier plasat în capătul de nord al cartierului de afaceri. Inima-i era din nou la locul ei, în piept, dar se simţea tulburat. Trebuia să-l consulte pe Everett şi nu-i plăcea ideea. Everett era un alt băgăreţ pornit să cauzeze probleme într-o vreme când oraşul trebuia să fie unit. Şi nici nu era doctor. Big Jim aproape că s-ar fi simţit mai bine încredinţându-i unui veterinar problemele lui medicale, dar în oraş nu exista niciunul. Nu-i rămânea decât să spere că, dacă avea nevoie de medicamente, ceva care să-i regleze bătăile inimii, Everett avea să ştie ce să-i dea.

„Ei bine”, îşi spuse el, „orice mi-o da, pot să verific şi cu Andy. ”

Da, dar nu ăsta era lucrul care-l frământa acum, ci afirmaţia lui Pete: „Dacă drăcovenia asta de Dom nu dispare…”

Big Jim nu-şi făcea asemenea