griji – dimpotrivă. Dacă Domul dispărea – prea devreme, mai bine zis – se putea să aibă rău de furcă, chiar şi în cazul în care nu i se descoperea laboratorul de metamfetamine. Cu siguranţă, aveau să apară destui draci-bumbaci care să-i discute hotărârile. Una dintre regulile vieţii politice pe care le învăţase de timpuriu era următoarea: „Cei care pot fac; cei care nu pot contestă deciziile celor care pot.” Era posibil ca unii să nu înţeleagă că tot ce făcuse el sau ordonase să se facă – chiar şi aruncările cu pietre de la magazin, în acea dimineaţă, avuseseră o natură ocrotitoare. Tovarăşii din exterior ai lui Barbara aveau să tindă în special spre înţelegeri greşite, fiindcă nu voiau să înţeleagă. Faptul că Barbara avea afară acoliţi, puternici chiar, era un lucru de care Big Jim nu se mai îndoia, de când văzuse scrisoarea de la Preşedinte. Pentru moment, însă, nu puteau face nimic. Iar Big Jim voia ca lucrurile să rămână aşa pentru cel puţin vreo două săptămâni – dacă nu chiar o lună şi ceva.

Adevărul era că-i plăcea Domul.

Nu pe termen lung, desigur – doar până când propanul de la postul de radio era redistribuit…? Până când laboratorul era dezafectat şi magazia care-l adăpostise era arsă până-n temelii (alt delict aruncat în cârca tovarăşilor de conspiraţie ai lui Dale Barbara)? Până când Barbara putea fi judecat şi împuşcat de plutonul de execuţie al poliţiei? Până când vina pentru felul cum merseseră lucrurile în timpul crizei putea fi răspândită printre cât mai mulţi oameni posibil, iar meritul i se atribuia numai unuia, şi anume lui însuşi?

Până atunci, Domul îi convenea de minune.

Big Jim se hotărî să îngenuncheze şi să se roage pentru asta înainte de culcare.

7

Sammy şchiopăta pe coridorul spitalului, citind numele de pe uşi şi uitându-se în camerele unde nu scria nimic, ca să fie sigură, începea să se îngrijoreze că javra nu era acolo – când ajunse la ultima şi văzu o cartolină cu urări de sănătate. Reprezenta un câine din desene animate care spunea: „Am auzit că nu te simţi prea bine.”

Scoase pistolul lui Jack Evans din betelia pantalonilor (acei pantaloni care-i stăteau puţin mai larg pe talie, acum că reuşise în sfârşit să slăbească cât de cât – mai bine mai târziu decât niciodată) şi deschise cartolina cu ţeava armei. În interior, câinele desenat îşi lingea boaşele, spunând: „Ai nevoie de-o manevră cu limba?” Purta semnăturile: „Mel, Jim jr., Carter, Frank”, şi era exact genul de felicitare de bun gust la care s-ar fi aşteptat din partea lor.

Tot cu ajutorul ţevii, Sammy împinse uşa. Georgia nu era singură. Acest lucru nu tulbură calmul profund din sufletul lui Sammy, senzaţia de pace pe care aproape o atinsese. Poate, dacă omul care dormea în colţ ar fi fost nevinovat – tatăl sau unchiul jigodiei, să zicem –, dar era Frankie Apucătorul-de-Ţâţe. Cel care o violase primul, spunându-i că mai bine să-şi ţină gura pentru când stătea în genunchi. Faptul că acum dormea nu schimba deloc nimic lucrurile. Fiindcă cei ca el se trezeau mereu şi o luau cu futaiurile de la capăt.

Georgia nu dormea; avea dureri prea mari, iar pletosul care trecuse pe la ea nu-i mai dăduse medicamente. O văzu pe Sammy şi făcu ochii mari.

— Iaaa… îngăimă ea. Iehi afahă d-aihi!

Sammy zâmbi.

— Vorbeşti ca Homer Simpson, remarcă ea.

Când văzu pistolul, Georgia a căscat ochii şi mai mult. Deschise gura rămasă aproape fără dinţi şi zbieră.

Sammy continua să zâmbească. Ba chiar, zâmbetul i se lăţise. Era o muzică în urechile ei, acel urlet, un balsam pe rănile ei.

— Trage-i-o la boarfă, spuse ea. Nu, Georgia? Nu aşa ai zis, pizdă fără suflet ce eşti?

Frank se trezi şi privi în jur, buimac, cu ochii cârpiţi de somn. Fundul îi migrase până la marginea scaunului, iar când Georgia ţipă din nou, tresări şi căzu pe jos. Acum purta armă la subsuoară – la fel ca toţi ceilalţi – şi dădu s-o scoată, spunând:

— Lasă-l jos, Sammy pune-l jos, aici toţi suntem prieteni, hai să fim prieteni aicea.

— Mai bine ţine-ţi gura, pentru când o să fii-n genunchi, să-i sugi pula amicului tău Junior, răspunse Sammy.

Şi apăsă pe trăgaciul Springfieldului. Detunătura răsună asurzitor în camera mică. Primul glonţ trecu peste capul lui Frankie, spărgând fereastra. Georgia urlă din nou. Acum încerca să se dea jos din pat, cu perfuzia şi firele monitorului smulgându-se de la locurile lor. Sammy o împinse, trântind-o la loc, pe spate.

Frankie încă nu reuşise să-şi scoată pistolul. Îngrozit şi zăpăcit, trăgea nu de patul armei, ci de teacă, fără a reuşi altceva decât să zgâlţâie curelele. Sammy făcu doi paşi spre el, strânse pistolul în ambele mâini, cum văzuse la televizor, şi trase din nou. Partea stângă din capul lui Frankie se desprinse. O fâşie de scalp lovi peretele şi rămase lipită acolo. Tânărul îşi trânti o mână peste rană. Sângele se prelinse imediat printre degete. Apoi, degetele îi dispărură, afundându-se în buretele ud din locul calotei craniene.

— Nu mai! ţipă el, cu ochii enormi, plini de lacrimi. Nu mai trage, nu… Nu trage-n mine!

Şi apoi:

— Mamaaa! MĂMICOOO…!

— Dă-o dracu’, că tot n-a ştiut să te crească, replică Sammy şi-l împuşcă din nou, de astă dată în piept. Şocul îl azvârli la perete. Mâna i se desprinse de capul zdrobit şi căzu pe podea, în băltoaca de sânge care se forma deja acolo. Sammy trase şi a treia oară, în locul lui dintre picioare, acela care o vătămase. Apoi, se întoarse spre pacienta de pe pat.

Georgia se strânsese ghem. Monitorul de deasupra ei piuia înnebunit, probabil fiindcă-şi smulsese firele legate de el. Părul îi venea în ochi. Urla iar şi iar.

— Nu aşa ai zis? o întrebă Sammy. Trage-i-o la boarfă, da?

— Iahtă-măăă…!

— Ce?

Georgia încercă din nou:

— Iahtă-mă, Hammy! îmi pahe hăăău!

Şi apoi, absurditatea supremă:

— Iau îhapoi ne-am hisss!

— N-ai cum.

O împuşcă în faţă, apoi şi în gât. Georgia sări din loc la fel ca