Big Jim îi aruncă o privire din care reieşea clar că-l credea nebun.

— Dac-ar fi după mine, oamenilor noştri le-ar fi mult mai bine la ei acasă, mâine, decât să dea năvală afară din oraş ca israeliţii la fuga din Egipt.

Făcu o pauză de efect.

— Dacă unii o să se scape, n-au decât să meargă la caca în păcătoasele de păduri.

13

După ce Randolph plecă în sfârşit, Carter Thibodeau spuse:

— Dacă jur că nu umblu cu periuţa, pot să zic ceva?

— Da, fireşte.

— Îmi place la nebunie să mă uit cum lucrezi, Domnu’ Rennie. Big Jim rânji cu un zâmbet larg, însorit, care-i lumina toată faţa.

— Ei bine, o să ai ocazia, fiule; ai învăţat de la alţii, acum înveţi de la înalţii…

— Asta şi am de gând.

— Acum am nevoie de tine să mă duci cu maşina acasă. Mâine dimineaţă ne vedem fix la ora opt. Vom veni aici ca să vedem emisiunea de la CNN. Dar mai întâi o să stăm puţin pe Town Common Hill să privim exodul. Va fi trist, zău aşa: israeliţii fără Moise.

— Furnici fără muşuroi, adăugă Carter. Albine fără fagure.

— Dar, înainte de a mă lua, vreau să vizitezi două persoane. Sau să încerci măcar; am pus pariu cu mine însumi c-ai să descoperi că-s absente nemotivat.

— Cine?

— Rose Twitchell şi Linda Everett. Nevasta doctoraşului.

— Ştiu cine e.

— Poate arunci o privire şi după Shumway. Am auzit că s-ar putea să stea la Libby, predicatoarea cu câinele ăla prost-crescut. Dacă o găseşti pe oricare dintre ele, chestionează-le în legătură cu locurile în care ar putea fi evadaţii noştri.

— Uşurel sau mai dur?

— Moderat. Nu ţin cu tot dinadinsul ca Everett şi Barbara să fie capturaţi prea curând, dar nu m-ar deranja să aflu unde s-au ascuns.

Pe treapta de la intrare, Big Jim trase adânc în piept aerul greu mirositor, apoi oftă cu un soi de satisfacţie. Şi Carter se simţea destul de mulţumit. Cu o săptămână în urmă, înlocuia tobe de eşapament, purtând ochelari de protecţie ca să nu-i intre-n ochi firimiturile de rugină din sistemele învechite. Acum era un om cu prestanţă şi influenţă. Puţin aer cu miros stătut părea un preţ prea mic pentru un câştig atât de mare.

— Vreau să te întreb ceva, spuse Big Jim. Dacă nu ai chef să-mi răspunzi, e-n regulă.

Carter îl privi.

— Fata aia, Bushey… Cum a fost? Bună?

După o scurtă ezitare, Carter răspunse:

— Cam uscată la început, da’ s-a umezit binişor.

Big Jim râse. Era un sunet metalic, ca al monedelor căzând în tasul unui joc electronic.

14

Era miezul nopţii, iar luna roz cobora spre orizont, peste Tarker’s Mills, unde putea stărui până la crăpatul zorilor, devenind treptat fantomatică înainte de a dispărea în sfârşit.

Julia îşi croia drum prin livadă, spre locul unde ferma McCoy începea să coboare pe panta vestică a Black Ridge şi nu se miră să vadă o umbră aşezată sub un copac. La dreapta, cutia cu simbolul extraterestru gravat deasupra lansa câte un fulger la fiecare cincisprezece secunde: cel mai mic şi mai straniu far din lume.

— Barbie? întrebă ea, cu voce scăzută. Ce face Ken?

— S-a dus la San Francisco, să defileze cu parada Gay Pride. Am ştiut tot timpul că băiatul ăla nu era hetero.

Julia râse, apoi îi luă mâna şi o sărută.

— Prietene, mă bucur enorm că eşti bine.

Barbie o luă în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii, înainte de a-i da drumul. Sărutări stăruitoare. Adevărate.

— Şi eu, prieteno.

Deşi râse din nou, pe Julia o străbătu un fior, de la gât până la genunchi. Era un fior pe care-l recunoştea, cu toate că nu-l mai simţise de mult timp. „Uşurel, fato”, îşi spuse. „E destul de tânăr ca să-ţi fie fiu.”

Mă rog, poate… dac-ar fi rămas gravidă la treisprezece ani.

— Toţi ceilalţi dorm, spuse ea. Chiar şi Horace. E în casă, cu copiii. L-au pus să alerge după beţe pân-a ajuns să i se târască limba pe jos. Acum crede c-a murit şi-a ajuns în rai, pun pariu.

— Am încercat şi eu să adorm. N-am reuşit.

De două ori fusese gata să aţipească şi de ambele dăţi se pomenise din nou în Cuibar, faţă-n faţă cu Junior Rennie. Prima oară, în loc să sară la dreapta, se împiedicase şi căzuse peste pat, oferind o ţintă perfectă. A doua oară, Junior îşi întinsese printre gratii braţul, un braţ imposibil de lung, elastic, şi-l prinsese ca să-l ţină locului şi să-l nimerească. După aceea, Barbie ieşise din hambarul unde dormeau bărbaţii, venind în livadă. Încă mai mirosea ca într-o cameră în care cu şase luni în urmă a murit un fumător de-o viaţă, dar era mai suportabil decât aerul din oraş.

— Ce puţine lumini ard acolo, jos, observă ea. Într-o noapte normală, ar fi de nouă ori mai multe, chiar şi la ora asta. Străzile ar arăta ca nişte şiraguri duble de perle.

— În schimb, o avem pe asta…

Barbie rămăsese cu un braţ pe după umerii ei, dar îşi ridică mâna liber, arătând spre centura-luminoasă. Dacă nu era peretele Domului, unde se oprea brusc, ar fi format un cerc perfect. Aşa, arăta ca o potcoavă.

— Da. De ce crezi că n-a menţionat-o Cox? Trebuie s-o fi văzut în fotografiile luate din satelit.

Julia rămase un moment pe gânduri.

— Mie, cel puţin, nu mi-a spus nimic. Poate că ţie…

— Nu, n-a scos o vorbă. Ceea ce înseamnă că ei n-o văd.

— Crezi că Domul… cum să zic… o filtrează?

— Cam aşa ceva. Cox, reţelele de ştiri, lumea din jur… n-o văd, fiindcă nu e nevoie s-o vadă. Cred că e numai pentru noi.

— Oare Rusty o fi având dreptate, ce zici? Suntem doar nişte furnici pe care le chinuiesc nişte copii cruzi cu o lupă? Ce fel de specie inteligentă şi-ar lăsa copiii să facă aşa ceva unei alte specii inteligente?

— Credem noi că suntem inteligenţi, dar ei ce părere or fi având? Ştim că furnicile sunt insecte sociale – construiesc locuinţe, colonii, au o arhitectură uluitoare. Muncesc din greu, la fel ca noi. Îşi îngroapă morţii, cum facem şi noi. Au chiar şi războaie rasiale, negrele contra celor roşii. Ştim toate astea, dar nu presupunem că furnicile ar fi inteligente.

Julia îşi