— Cu sau fără inteligenţă la mijloc, nu e normal.

— Sunt de acord. Majoritatea oamenilor ar fi de aceeaşi părere. Rusty a descoperit-o încă din copilărie. Dar cei mai mulţi dintre copii nu au o concepţie morală asupra lumii. Asta se formează de-a lungul anilor. Până ajungem adulţi, aproape toţi lăsăm în urmă copilăriile, din care ar face parte şi arderea furnicilor cu lupa sau smulsul aripilor la muşte. Probabil că şi adulţii lor au făcut acelaşi lucru. Dacă-i observă pe cei ca noi, mai bine zis. Când te-ai aplecat ultima oară să examinezi cu atenţie un muşuroi de furnici?

— Şi totuşi… dacă am găsi furnici pe Marte, sau chiar microbi, nu i-am distruge. Fiindcă viaţa în univers e un bun atât de preţios… Toate celelalte planete din sistemul nostru solar sunt pustii, pentru numele lui Dumnezeu.

Barbie îşi spuse că, dacă se descopereau forme de viaţă pe Marte, cei de la NASA n-ar fi avut absolut nicio reţinere să le distrugă, pentru a le pune sub microscop şi studia, dar n-o zise cu glas tare.

— Dacă am fi mai avansaţi ştiinţific – sau spiritual, poate că-n fond de asta e nevoie ca să cutreieri marele necunoscut – am putea constata că peste tot există viaţă. La fel de multe lumi locuite şi forme de viaţă inteligente, câte muşuroaie de furnici sunt în oraşul ăsta.

Îşi coborâse mâna pe curba laterală a sânului ei? Julia avea impresia că da. De mult nu mai avusese acolo o mână de bărbat şi se simţea foarte plăcut.

— Singurul lucru de care sunt sigur e că mai există încă multe alte lumi, pe lângă cele pe care le putem vedea cu telescoapele noastre slabe, de-aici, de pe Pământ. Şi… n-au venit aici, să ştii. Nu este o invazie. Nu fac decât să ne privească. Şi… poate… să se joace.

— Ştiu că aşa pare, spuse ea. Că se joacă cineva cu noi.

Barbie o privea. De la o distanţă de-un sărut. N-ar fi deranjat-o să fie sărutată; nu, deloc n-ar fi deranjat-o.

— La cine te referi? La Rennie?

— Nu crezi că în viaţa cuiva există anumite momente definitorii? Evenimente cruciale care ne schimbă cu adevărat?

— Ba da, spuse el, cu gândul la zâmbetul roşu pe care bocancul lui îl lăsase pe fesa acelui Abdul; buca obişnuită a unui om care-şi trăia viaţa măruntă şi la fel de obişnuită. Categoric.

— Mie mi s-a întâmplat în clasa a patra. La Main Street Grammar.

— Povesteşte-mi.

— N-o să dureze mult. Aia a fost cea mai lungă după-amiază din viaţa mea, dar povestea e scurtă.

Barbie aşteptă.

— Am fost singură la părinţi. Tatăl meu era patronul ziarului local – avea doi reporteri şi un agent de reclame, dar în rest făcea totul cam el singur, aşa cum îi plăcea… Nu încăpea nicio îndoială că, la pensionarea lui, eu urma să preiau firma. Tata o credea, mama o credea, profesorii mei o credeau şi, desigur, şi eu o credeam. Studiile mele la colegiu erau complet planificate. Nu o frecţie ca Universitatea din Maine, când era vorba de fata lui Al Shumway. Fata lui Al Shumway avea să se ducă la Princeton. Încă de când ajunsesem în clasa a patra, aveam deasupra patului un fanion cu Princeton şi bagajele gata făcute.

Toată lumea – inclusiv eu – adora pur şi simplu pământul pe care-l călcam. În afara colegilor mei dintr-a patra, mai bine zis. Pe vremea aia, nu înţelegeam cauzele, dar acum mă întreb cum de-au putut să-mi scape. Eram cea care stătea în prima bancă şi ridica mereu mâna când doamna Connaught punea câte o întrebare şi de fiecare dată dădeam răspunsul corect. Îmi predam temele înainte de termen, ori de câte ori puteam, şi mă ofeream voluntar pentru lucrări suplimentare. Eram o maniacă a notelor şi cam tocilară. Într-o zi, când doamna Connaught s-a întors în clasă după ce ne lăsase singuri câteva minute, unei colege, Jessie Vachon, îi curgea sânge din nas. Doamna Connaught ne-a spus că va trebui să rămânem toţi după ore, dacă nu-i spunea nimeni cine o lovise pe Jessie. Atunci, eu am ridicat mâna şi i-am spus că Andy Manning era vinovatul. Andy o lovise în nas când Jessie n-a vrut să-i dea guma. Şi nu mi s-a părut nimic rău în asta, fiindcă spusesem adevărul. Înţelegi ce vreau să zic?

— Mai bine decât crezi.

— Acel mic episod a fost picătura care a umplut paharul. Într-o zi, nu peste mult, mergeam spre casă prin Common şi câteva fete mă aşteptau pe Peace Bridge. Erau şase. Şefa găştii era Lila Strout, care acum e Lila Killian – s-a măritat cu Roger Killian, adică a găsit ce-a căutat. Să nu crezi niciodată dacă-ţi spune cineva că râcile din copilărie nu pot continua şi la maturitate.

M-au dus la estrada orchestrei. La început, m-am zbătut, dar atunci două din ele – Lila şi cu Cindy Collins, mama lui Toby Manning – m-au luat la pumni. Şi nu în umăr, cum fac de obicei copiii. Cindy m-a lovit în obraz, iar Lila direct în sânul drept. Ce m-a mai durut! Tocmai începeau să-mi crească şi mă dureau oricum.

Am început să plâng. De obicei, ăsta e semnalul – printre copii, cel puţin – că lucrurile au mers prea departe. În ziua aia, însă, nu. Când am ţipat, Lisa a zis: „Gura, sau o păţeşti şi mai rău.” Şi în jur nu era nimeni care să le oprească. Era o după-amiază rece, cu burniţă, iar scuarul era gol, doar noi.

Lila mi-a trântit o palmă peste faţă, destul de tare ca să-mi dea sângele pe nas, şi a zis: „Ţâţoasa-pârâcioasa! Vin toţi câinii-n jur, te muşcă de cur!” Celelalte fete au râs. Au zis că era pentru că-l pârâsem pe Andy şi atunci aşa am crezut şi eu, dar acum îmi dau seama că toate erau cauza, până la felul în care mi se asortau fustele şi bluzele, chiar şi fundele. Ele purtau haine, eu aveam ţinute. Andy nu fusese decât ultima picătură.

— Cât de rău a fost?

— Am luat palme. M-au tras de păr. Şi… m-au scuipat. Toate. Asta, după