— Mda…

— Spuneau chestii ca „pisicuţa lu’ profa” şi „lugu-lugu-cea-cuminte” şi „duduiţa caca-nu-pute”. Şi pe urmă, tocmai când credeam că terminaseră, Corrie Macintosh zice: „Hai să-i dăm nădragii jos!” Fiindcă-n ziua aia purtam nişte pantaloni croiţi de comandă, foarte frumoşi, pe care mama-i văzuse într-un catalog. Îmi plăceau enorm. Erau genul pe care-i vezi la o şefă de promoţie când vine să-şi ia diploma, la Princeton. Sau, cel puţin, aşa credeam eu atunci…

Când am auzit, am început să mă zbat din răsputeri, dar au învins, desigur. Patru dintre ele mă ţineau, în timp ce Lila şi Corrie trăgeau pantalonii de pe mine. Apoi, Cindy Collins a început să râdă şi s-arate cu degetul, zicând: „Are chiloţi cu căcăciosu’ ăla de Poohbear!” Aveam, într-adevăr, şi cu Eeyore, şi cu Roo. Toate au izbucnit în râs, şi… Barbie… eu mă făceam tot mai mică… şi mai mică… şi mai mică… Până când estrada s-a întins ca un deşert mare şi plat, iar eu eram doar o insectă ţintuită în mijloc… O insectă care murea, în mijloc…

— Ca o furnică sub lupă, cu alte cuvinte.

— A, nu! Nu, Barbie! Mi-era frig, nu cald. Îngheţam! Mi se făcuse piele-de-găină pe picioare. Corrie a spus: „Să-i dăm şi budigăii jos!”, dar nu erau pregătite să meargă atât de departe. Atunci, poate ca să compenseze, Lila mi-a luat pantalonii şi i-a aruncat pe acoperişul chioşcului de orchestră. După asta, au plecat. Lila a fost ultima care s-a dus. A zis: „Dacă mai dai din gură şi-acuma, iau cuţitu’ lu’ frate-miu şi-ţi tai nasu’ ăla de curvă!”

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Barbie. Şi, da, mâna lui stătea pe latura sânului ei, fără nicio îndoială…

— Ce să se mai întâmple? La început, eram doar o fetiţă speriată, care stătea chircită acolo, pe estradă, întrebându-se cum o s-ajungă acasă fără să-i vadă tot oraşul chiloţii ăia caraghioşi, de bebeluş. Aveam senzaţia că eram cea mai mică şi mai proastă fetişcană care-a existat vreodată. Până la urmă, m-am hotărât să aştept să se întunece. Mama şi tata aveau să se îngrijoreze, puteau chiar să anunţe poliţia, dar nu-mi păsa. Aveam să aştept până se făcea întuneric, pentru ca atunci să mă furişez spre casă pe străduţe lăturalnice. Dacă venea cineva, mă ascundeam după copaci.

Probabil am aţipit un pic, fiindcă dintr-odată m-am pomenit cu Kayla Bevins lângă mine. Fusese şi ea cu celelalte, plesnindu-mă, trăgându-mă de păr şi scuipându-mă. Nu vorbise la fel de mult ca ele, dar luase parte la toată povestea. Le ajutase să mă ţină, în timp ce Lila şi Corrie îmi trăgeau pantalonii de pe mine, iar când au văzut că un crac atârna de pe marginea acoperişului, Kayla s-a urcat pe balustradă şi l-a aruncat sus, ca să nu pot ajunge la el.

M-am rugat de ea să nu-mi mai facă nimic. Lăsasem de mult în urmă mândria şi demnitatea… Am implorat-o să nu-mi dea chiloţii jos. Pe urmă, m-am milogit să mă ajute. Ea stătea doar şi mă asculta, ca şi cum n-aş fi însemnat nimic pentru ea. Şi nici nu însemnam nimic pentru ea. În clipa aia, am ştiut. Cred că pe urmă am uitat, cu anii, dar experienţa cu Domul mi-a readus în minte, cumva, acel adevăr anume.

În cele din urmă, am încetat şi am rămas doar culcată acolo, trăgându-mi nasul. Kayla s-a mai uitat puţin la mine, apoi şi-a scos pulovărul de pe ea. Era unul maro, lung şi larg, care-i ajungea aproape până la genunchi. Era o fată înaltă, aşa că pulovărul era cu atât mai lung. L-a aruncat peste mine şi a spus: „Ia-l pe tine pân-acasă, o s-arate ca o rochie.”

Atât a zis. Şi, cu toate că am mai fost colege de şcoală încă opt ani – pân-am absolvit, la Mills High –, n-am mai vorbit niciodată. Uneori însă, în vis, o mai aud şi acum spunând acel lucru anume: „Ia-l pe tine pân-acasă, o s-arate ca o rochie.” Şi-i văd faţa. Nu se citeşte pe ea nici ură şi nici furie – dar nici milă. N-a făcut-o din milă şi n-a făcut-o nici ca să-mi închidă gura. Habar n-am de ce-a făcut-o. Nu ştiu nici măcar de ce s-a mai întors. Ai vreo idee?

— Nu, răspunse Barbie şi o sărută pe gură – un sărut scurt, dar cald, umed şi absolut senzaţional.

— De ce-ai făcut asta?

— Fiindcă păreai să ai nevoie, iar eu, unul, ştiu sigur că aveam. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, Julia?

— Am luat pulovărul pe mine şi m-am dus acasă – ce era să fac? Iar părinţii mei mă aşteptau.

Ridică bărbia, cu mândrie.

— Nu le-am spus niciodată tot ce se întâmplase şi nici n-au aflat detaliile. Timp de vreo săptămână, mi-am tot văzut pantalonii pe acoperişul conic al chioşcului, în drum spre şcoală. De fiecare dată, simţeam aceeaşi ruşine şi durere – ca un cuţit în inimă. Pe urmă, într-o zi, n-au mai fost acolo. Asta n-a făcut să dispară de tot durerea, dar după aceea a devenit mai suportabilă – mai surdă, nu la fel de tăioasă.

Nu le-am pârât niciodată pe fetele alea, deşi tata s-a supărat rău şi m-a consemnat în casă până-n iunie – puteam să mă duc doar la şcoală şi atât. Mi-a interzis chiar şi să merg cu clasa în excursie, la Muzeul de Artă din Portland, pe care aşteptasem tot anul să-l vizitez. Mi-a spus că aveam voie să mă duc şi urma să-mi ridice toate pedepsele, dacă-i spuneam numele copiilor care mă „trataseră abuziv”. Aşa se exprima el. N-am făcut-o, totuşi, şi nu numai fiindcă tăcerea e varianta copilărească a Crezului Apostolilor.

— Ai tăcut fiindcă, undeva în adâncul sufletului, considerai că o meritaseşi.

— „Meritasem” nu e cuvântul potrivit. Mai degrabă cumpărasem un lucru, plătind un preţ, ceea ce e cu totul altceva. De-atunci, viaţa mea s-a schimbat. Am primit în continuare note bune, dar nu mai ridicam mâna atât de des. Mă preocupau mai departe rezultatele, însă nu mai