eram ahtiată după ele. În liceu, aş fi putut ajunge şefă de promoţie, dar în semestrul doi al ultimului an am lăsat-o mai moale. Doar atâta cât să fiu sigură că mi-o lua înainte Carlene Plummer. Nu mi-o doream. Nici cuvântarea de premiantă, nici atenţia cu care ar fi fost ascultată. Mi-am făcut câteva prietene, cele mai bune din fumi-clubul ascuns în spatele şcolii.

Cea mai mare schimbare a fost aceea că mi-am continuat studiile în Maine, nu la Princeton… unde am fost într-adevăr acceptată. Tata a tunat şi a fulgerat, că nu se poate ca fiica lui să se ducă la un colegiu local, oarecare, dar m-am ţinut fermă pe poziţie.

…Zâmbi.

— Destul de fermă. Compromisul, însă, e ingredientul secret al iubirii, şi-l iubeam enorm pe tata. Pe amândoi părinţii mei îi iubeam. Plănuisem să mă duc la Universitatea din Maine, în Orono, dar în vara de după absolvirea liceului m-am înscris, în ultimul moment, la Bates – cu o cerere de tip „Circumstanţe speciale”, cum i se spune – şi m-au primit. Tata m-a pus să-mi plătesc taxa de întârziere din contul meu propriu, ceea ce-am făcut cu plăcere, fiindcă în sfârşit aveam cât de cât linişte în casă, după şaisprezece luni de război de frontieră între ţara Părinţilor Autoritari şi principatul mai mic, dar solid fortificat, al Adolescentei Hotărâte. Mi-am luat licenţa în jurnalistică, şi cu asta s-a terminat vindecarea rupturii… care, de fapt, apăruse din ziua când zăcusem umilită pe estrada orchestrei. Doar că părinţii mei n-au aflat niciodată de ce. Nu sunt aici, în The Mill, din cauza acelei zile – viitorul meu la Democratul a fost în bună măsură stabilit dinainte –, dar sunt cea care sunt, în mare parte, datorită ei.

Ridică din nou privirea spre el, cu sfidarea şi lacrimile strălucindu-i în ochi.

— Totuşi, nu sunt o furnică. Nu sunt o furnică.

Barbie o sărută din nou. Julia îl cuprinse strâns cu braţele, răspunzându-i la sărut cu aceeaşi intensitate. Iar când mâna lui îi scoase bluza din pantaloni, apoi se strecură în susul taliei ca să-i cuprindă sânul, îl răsplăti dăruindu-i limba ei. Când se desprinseră unul de altul, respiraţia i se accelerase.

— Vrei? o întrebă el.

— Da. Şi tu?

Barbie îi luă mâna şi i-o puse pe blugi, unde se simţea foarte bine cât de mult voia.

Un minut mai târziu, stătea deasupra ei, rezemat în coate. Julia îl luă în mână, ca să-l conducă înăuntru.

— Nu mă lua prea repede, colonele Barbara. Am cam uitat cum e cu chestiile astea.

— La fel ca mersul pe bicicletă, replică Barbie.

Reieşi că avea dreptate.

15

Când totul se termină, Julia rămase cu capul pe braţul lui, privind în sus spre stelele roz, şi-l întrebă la ce se gândea.

Barbie oftă.

— La vise. La viziuni. La… ce-or fi. Ai la tine telefonul mobil?

— Tot timpul. Iar bateria rezistă frumos, deşi habar n-am cât o să mai ţină… Pe cine vrei să suni? Pe Cox, presupun…

— Presupui corect. Ai numărul lui în memorie?

— Da.

Julia întinse mâna spre pantalonii pe care şi-i scosese şi desprinse telefonul de la centură. Apelă numărul lui Cox, apoi îi dădu aparatul lui Barbie, care începu să vorbească aproape imediat. Probabil Cox răspunsese de la primul semnal.

— Salut, colonele, Barbie sunt. Am ieşit. Voi risca şi-ţi spun locul în care ne aflăm: pe Black Ridge. În vechea livadă McCoy. O ai pe… o ai. Sigur c-o ai. Şi ai şi imagini din satelit ale oraşului, corect?

Ascultă, apoi îl întrebă pe Cox dacă în imagini se vedea o potcoavă de lumină încercuind măgura şi oprindu-se la hotarul cu TR-90. Cox răspunse negativ, iar în continuare, judecând după felul cum îl asculta Barbie, îi ceru detalii.

— Nu acum, replică el. Acum am nevoie să faci ceva pentru mine, Jim, şi cu cât mai curând, cu atât mai bine. Vei avea nevoie de vreo două Chinook-uri.

Şi-i explică ce dorea. Cox ascultă, apoi răspunse ceva.

— Nu pot să intru acolo chiar acum, spuse Barbie, şi probabil că şi dac-aş putea tot n-ar avea prea mult sens. Crede-mă, doar, pe cuvânt că aici se-ntâmplă o căcănărie foarte ciudată şi cred că se-apropie ceva şi mai nasol. Poate nu înainte de Halloween, cu puţin noroc – deşi nu cred că vom avea norocul ăsta.

16

În timp ce Barbie vorbea cu colonelul James Cox, Andy Sanders stătea rezemat de magazia din spatele studioului WCIK, privind stelele acelea anormale. Zbura pe aripile drogurilor, sus ca un zmeu, fericit ca o moluscă, răcorit ca un castravete murat, şi alte comparaţii la fel de adecvate. Totuşi, pe dedesubt îl străbătea o adâncă tristeţe – ciudat de liniştită, aproape mângâietoare – ca un râu subteran cu debit bogat. Niciodată nu mai avusese premoniţii, în toată viaţa lui de muncă, prozaică şi practică. Acum, însă, avea una. Aceea era ultima lui noapte pe Pământ. Când veneau oamenii cei amarnici, el şi Chef Bushey aveau să se ducă. Era foarte simplu şi nicidecum atât de rău pe cât ar fi putut să pară.

— Oricum eram în prelungiri, spuse el. De când am fost cât pe ce să iau pastilele alea.

— Care-i treaba, Sanders?

Chef venea agale pe cărarea dinspre studio, luminându-şi drumul cu o lanternă, chiar în faţa picioarelor desculţe. Pantalonii de pijama jerpeliţi continuau să-i stea nesigur pe oasele proeminente ale bazinului, dar îşi adăugase ceva nou: o cruce mare, albă. O purta la gât, pe un şiret de piele. Peste umăr şi-l agăţase pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. Două grenade se legănau agăţate de ţeavă, cu un alt şiret. În mâna neocupată cu lanterna ducea telecomanda uşii de la garaj.

— Nimic, Chef, spuse Andy. Vorbeam şi eu singur… Se pare că-s singurul care mai ascultă, în ultima vreme…

— Aiurea, Sanders. Absolut, complet şi total aaa-iuuu-rea. Dumnezeu ascultă. Ne interceptează sufletele la fel cum face FBI-ul cu telefoanele. Şi mai ascult şi eu.

Frumuseţea – şi consolarea – din aceste cuvinte îi umplea lui Andy inima de bucurie. Întinse spre Chef vasul de sticlă.

— Ia de-aici. O să-ţi aprindă boilerul.

Chef scoase un hohot răguşit, trase adânc un fum, îl ţinu în piept, apoi îl slobozi cu o tuse.

— Bazoom! zise el. Puterea lui