— Că bine zici, îi dădu dreptate Andy – cum spunea mereu Dodee, iar gândul la ea făcu să i se frângă inima din nou; absent, se şterse la ochi. De unde-ai luat crucea?

Chef arătă cu lanterna spre postul de radio.

— Coggins avea un birou acolo. Crucea era în sertarul de sus. Îl încuiase, dar l-am forţat. Şi ştii ce mai era acolo, Sanders? Unele dintre cele mai scârboase materiale de făcut laba pe care le-am văzut vreodată.

— Copii? întrebă Sanders.

Nu s-ar fi mirat. Când diavolul îl poseda pe un predicator, acesta risca să se prăbuşească rău de tot. Destul de jos ca să-şi pună un joben şi să se târască sub un şarpe cu clopoţei.

— Mai rău, Sanders.

Şi, coborând vocea:

— Orientale.

Ridică automatul AK-47 de pe genunchii lui Andy şi lumină ţeava, pe care Andy scrisese cu grijă „CLAUDETTE”, cu unul dintre Magic Markerele din studio.

— Nevastă-mea, spuse Andy. A fost prima victimă a Domului.

Chef îl apucă de umăr.

— Eşti un om bun, dacă o ţii minte, Sanders. Mă bucur că Dumnezeu ne-a ajutat să fim împreună.

— Şi eu, răspunse Andy, luând înapoi vasul. Şi eu mă bucur, Chef.

— Ştii ce s-ar putea să se întâmple mâine, nu?

Andy apucă strâns ţeava CLAUDETTE-i. Era un răspuns suficient.

— Cel mai probabil, vor avea armuri, aşa că, dacă se lasă cu război, ochim la cap. Şi nu foc cu foc; îi ciuruim. Iar dacă par să aibă şanse de a ne învinge… ştii ce urmează, da?

— Da.

— Până la capăt, Sanders? întrebă Chef, ridicând în dreptul feţei telecomanda şi luminându-l cu lanterna.

— Până la capăt, confirmă Andy.

Şi atinse telecomanda cu ţeava CLAUDETTE-i.

17

Ollie Dinsmore se trezi brusc dintr-un vis urât, ştiind că ceva era în neregulă. Zăcea în pat, privind spre lumina slabă a zorilor, lăptoasă şi oarecum murdară, care se infiltra prin fereastră, încercând să se convingă de faptul că se simţea aşa doar din cauza visului, un coşmar sâcâitor pe care nu prea şi-l putea aminti. Tot ce ţinea minte era ceva cu foc şi strigăte.

Nu strigăte. Urlete.

Deşteptătorul lui ieftin ticăia pe măsuţa de lângă pat. Îl apucă repezit. Şase şi un sfert şi niciun zgomot de la bucătărie, pe unde ar fi trebuit să umble tatăl lui. Mai mult – nu se simţea nici miros de cafea. Alden Dinsmore era treaz şi îmbrăcat în fiecare zi la cinci şi un sfert, cel mai târziu („Vacile nu aşteaptă” era scriptura lui favorită), iar pe la cinci şi jumătate cafeaua era întotdeauna la fiert.

În dimineaţa asta, nu.

Ollie se ridică şi-şi trase pe el blugii din ajun.

— Tata…?

Niciun răspuns. Nimic… Doar ticăitul ceasului şi, de la distanţă, mugetele unui viţel nemulţumit. Pe băiat începu să-l cuprindă groaza. Îşi spuse că nu avea niciun motiv, familia lui – completă, unită şi absolut fericită, cu doar o săptămână în urmă – îndurase toate tragediile pe care le putea îngădui Dumnezeu, cel puţin pentru o vreme. Şi-o spunea, dar n-o credea nici el.

— Tăticule?

Generatorul din spate încă mai mergea şi, când intră în bucătărie, văzu afişajele digitale verzi, atât pe maşina de gătit cât şi pe cuptorul cu microunde, dar filtrul Mr. Coffee era închis şi gol. Livingul era gol şi el. În seara trecută, când Ollie se culcase, tatăl lui se uita la televizor, unde un bărbat cam ciudat demonstra ultimul tip, îmbunătăţit, de ShamWow.

— Cheltuiţi patruzeci de dolari pe lună pe prosoape de hârtie şi aruncaţi banii pe fereastră, recita ciudatul din cealaltă lume, unde asemenea lucruri aveau importanţă.

Acum, televizorul era tot aprins, deşi fără sonor.

„E afară şi dă de mâncare la vaci, asta-i tot.”

Atâta doar că ar fi închis televizorul, ca să facă economie de curent, nu? Aveau un rezervor mare de propan, însă nu le putea ajunge la nesfârşit.

— Tata…???

Tot niciun răspuns. Ollie se duse la fereastră şi privi spre grajd. Acolo nu era nimeni. Cu nelinişte crescândă, străbătu holul de la parter spre camera părinţilor lui, adunându-şi puterile pentru a ciocăni, dar nu era nevoie. Uşa stătea deschisă. Patul mare de stejar, dublu, era nefăcut (mania pentru ordine a lui Alden Dinsmore părea să dispară imediat ce ieşea din grajd), dar gol. Ollie dădu să se întoarcă, apoi văzu un lucru care-l sperie. De când se ştia, pe peretele de-acolo se aflase un portret de nuntă al lui Alden şi Shelley. Acum dispăruse, lăsând în locul lui, pe tapet, doar un dreptunghi de culoare mai deschisă.

„N-ai de ce să te sperii.”

Ba avea de ce.

Ollie îşi continuă drumul pe coridor. Mai era o uşă, iar aceasta, care în tot timpul anului fusese deschisă, acum era închisă. Pe ea era prinsă o hârtie galbenă. Un mesaj. Încă dinainte de a ajunge destul de aproape ca să-l citească, Ollie recunoscu scrisul de mână al tatălui său. Era şi cazul – pe el şi Rory îl aşteptaseră destule răvaşe scrise în caligrafia aceea mare şi lăbărţată, când veneau de la şcoală şi toate se terminau la fel.

„Măturaţi în grajd şi pe urmă mergeţi la joacă. Pliviţi de buruieni roşiile şi fasolea şi pe urmă mergeţi la joacă. Luaţi rufele mamei de la uscat şi vedeţi să nu le târâţi prin noroi. Şi pe urmă mergeţi la joacă.”

„Gata cu joaca”, îşi zise Ollie, abătut.

Apoi, însă, i se trezi o nouă speranţă: poate că visa. N-ar fi fost posibil? După moartea fratelui său, din cauza ricoşeului, şi sinuciderea mamei lor, de ce n-ar fi visat el că se trezea într-o casă pustie?

Vaca mugi din nou şi chiar şi acest sunet se auzea ca într-un vis.

Camera din spatele uşii cu biletul fusese a Bunicuţului Tom. Suferind de chinurile prelungite ale unei insuficienţe cardiace congestive, se mutase la ei când nu mai reuşise să se descurce singur. O vreme, mai fusese în stare să