se târască până la bucătărie, ca să ia mesele cu familia, dar în cele din urmă rămăsese imobilizat la pat, mai întâi cu o chestie de plastic înfiptă-n nas – se numea candelabru sau cam aşa ceva – şi apoi cu o mască pusă aproape tot timpul pe faţă. Rory spusese odată că arăta de parc-ar fi fost cel mai bătrân astronaut din lume, iar mama îi cârpise una.

La sfârşit, îi schimbaseră cu rândul buteliile de oxigen şi într-o noapte mama îl găsise pe jos, mort, ca şi cum ar fi încercat să se ridice din pat, ceea ce-l costase viaţa. Ţipase după Alden, care venise, se uitase, îi ascultase inima, apoi oprise oxigenul. Shelley Dinsmore începuse să plângă. De-atunci, uşa camerei stătuse aproape tot timpul închisă.

„Iartă-mă”, scria pe bilet. „Du-te în oraş, Ollie. O să te primească Morganii sau Dentonii sau Rev Libby.”

Ollie privi mult timp biletul, apoi apăsă pe clanţă cu o mână care părea să nu fie a lui, sperând să nu găsească o mizerie înăuntru.

Nu era. Tatăl său zăcea pe patul Bunicuţului, cu mâinile împreunate pe piept, peste fotografia de nuntă. Avea părul pieptănat ca atunci când se ducea în oraş. Una dintre vechile butelii verzi de oxigen ale bunicuţului încă se mai afla în colţul camerei. Alden îşi pusese peste valvă şapca Red Sox, pe care scria „WORLD SERIES CHAMPS”.

Ollie îl scutură de umăr. Simţea mirosul de alcool şi, preţ de câteva secunde, speranţa (mereu încăpăţânată, uneori detestabilă) i se trezi iar în suflet. Poate că era doar beat.

— Tata? Tăticule! Trezeşte-te!

Nu simţea nicio răsuflare pe obraz, iar acum văzu că ochii tatălui său nu erau complet închişi; printre pleoape se distingeau două mici semilune alburii. Mirosea a ceea ce mama lui numea eau de pee.

Tatăl lui se pieptănase – dar, în timp ce zăcea pe pat murind, făcuse pe el, la fel ca răposata lui soţie. Ollie se întrebă dacă ştiuse ce avea să i se întâmple şi dacă asta l-ar fi oprit.

Se retrase încet de lângă pat. Acum, când voia să simtă că avea un vis urât, nu mai putea. Avea o realitate urâtă, iar din aşa ceva nu te puteai trezi. Stomacul i se crispă şi o coloană de lichid cu gust neplăcut i se ridică în gât. O luă la fugă spre baie, unde se pomeni faţă-n faţă cu un intrus holbat. Era cât pe ce să urle, înainte de a se recunoaşte în oglinda de deasupra lavaboului.

Îngenunche în faţa toaletei, ţinându-se cu mâinile de ceea ce el şi Rory numiseră prinzătorile Bunicuţului, şi vomă. După ce ieşi totul din el, trase apa (graţie generatorului şi a puţului foarte adânc, avea ce apă să tragă), coborî capacul şi se aşeză deasupra, tremurând din tot trupul. Lângă el, în lavoar, erau două dintre flacoanele de medicamente ale Bunicuţului Tom şi o sticlă de Jack Daniels. Toate cele trei recipiente erau goale. Ollie luă unul dintre flacoane. PERCOCET, spunea eticheta. Cu celălalt nu-şi mai bătu capul.

— Acum sunt singur, spuse.

„O să te primească Morganii sau Dentonii sau Rev Libby.”

Dar el nu voia să fie primit de nimeni – chestia asta îl ducea cu gândul la un câine fără stăpân. Uneori, urâse ferma aceea, dar întotdeauna iubirea fusese mai puternică decât ura. Ferma îl avea pe el. Ferma, vacile şi stiva de lemne. Erau ale lui, iar el era al lor. Ştia acest lucru, la fel cum ştia şi că Rory ar fi plecat din Chester’s Mill, ca să-şi clădească o carieră de succes, mai întâi la colegiu şi pe urmă în cine ştie ce oraş de departe, unde s-ar fi dus la piese de teatru şi galerii de artă şi multe alte lucruri interesante. Fratele lui mai mic fusese destul de deştept ca să-şi facă un rost în lumea largă; Ollie însuşi ar fi putut avea destulă minte ca să nu se-ncurce cu împrumuturile bancare şi cardurile de credit, dar nu cu mult mai mult de-atât.

Se hotărî să iasă şi să dea de mâncare vacilor. Avea să le servească o porţie dublă, dacă o voiau. S-ar fi putut chiar să găsească vreo două care să aibă nevoie de muls. Atunci, ar fi supt şi el puţin lapte direct din uger, cum făcea când era mic.

După aceea, avea să se ducă pe câmp, cât putea de departe, şi să dea cu pietre-n Dom până începeau să se-adune oamenii la întâlnirea cu rudele. „Mare scofală”, ar fi zis tatăl lui. Dar Ollie nu voia să se vadă cu nimeni, decât poate cu soldatul Ames din South Cah’lina. Ştia că s-ar fi putut să vină Mătuşa Lois şi Unchiul Scooter – locuiau aproape, în New Gloucester – dar dacă veneau, ce-ar fi putut să le spună? „Salut, Nene Scooter, toţi au murit în afară de mine, mulţumesc c-aţi venit?”

Nu, după ce începeau să apară oamenii din afara Domului, bănuia că avea să se ducă în locul în care era înmormântată mama şi să sape alături o groapă nouă. Asta avea să-l ţină ocupat şi poate obosea destul ca să şi adoarmă, când se ducea la culcare.

Masca de oxigen a Bunicuţului Tom atârna de un cârlig, pe uşa băii. Mama lui o spălase cu grijă şi o agăţase acolo – cine ştie de ce… În timp ce o privea, în sfârşit adevărul îl izbi în plin, ca un pian care cade pe o pardoseală de marmură. Ollie îşi trânti mâinile peste faţă şi începu să se legene înainte şi-napoi, văitându-se.

18

Linda Everett umpluse două pungi de cumpărături cu alimente conservate şi era gata să le pună lângă uşa bucătăriei, dar se hotărî să le lase în cămară până când ea, Thurse şi copiii aveau să fie gata de plecare. Când îl văzu pe tânărul Thibodeau venind pe alee, se bucură că procedase aşa. O speria îngrozitor, dar ar fi avut motive de