„Plecaţi undeva, doamnă Everett? Hai să vorbim puţin despre asta.” Problema era că, dintre toţi poliţiştii noi pe care-i angajase Randolph, Thibodeau era singurul care avea ceva-n cap.

„De ce n-a putut Rennie să-l trimită pe Searles?”

Fiindcă Melvin Searles era prost. Elementar, dragul meu Watson.

Aruncă o privire pe fereastra bucătăriei, în curtea din spate, şi-l văzu pe Thurston dându-le în leagăne pe Jannie şi Alice. Audrey stătea culcată în apropiere, cu botul pe o labă. Judy şi Aidan se jucau la nisip. Judy îl ţinea cu braţul pe după umeri şi părea să-l consoleze. Linda îi era extrem de recunoscătoare pentru asta. Spera să-l lămurească pe domnul Carter Thibodeau şi să-l expedieze înainte ca Thurse şi copiii să afle de prezenţa lui. Nu mai jucase teatru din colegiu, când o interpretase pe Stella în Un tramvai numit dorinţă, dar în dimineaţa asta avea să-şi intre din nou într-un rol. Singura cronică favorabilă pe care şi-o dorea era libertatea ei şi a celor cinci aflaţi în curtea din spate.

Străbătu grăbită livingul, afişând o expresie pe care o spera potrivit de alarmată, înainte de a deschide uşa. Carter stătea pe preşul cu inscripţia „BINE AŢI VENIT!”, gata să ciocănească. Fu nevoită să ridice privirea spre el: era cu peste cincisprezece centimetri mai înalt decât ea, care oricum avea un metru şi şaptezeci şi opt.

— Ei, ia uită-te la tine, remarcă el, zâmbind. Ochii mari şi coada-nfoiată, şi nu-i nici măcar şapte jumate.

Nu-i prea venea să zâmbească; dimineaţa nu fusese deloc productivă. Predicatoarea era plecată, curva de la ziar era plecată, cei doi reporteraşi ai ei păreau să fi dispărut, iar Rose Twitchell de asemenea. Restaurantul era deschis, iar tânărul Wheeler îşi făcea de lucru cu clienţii, însă habar n-avea unde-ar fi putut să fie Rose. Carter îl credea. Anse Wheeler arăta ca un câine care-a uitat unde şi-a îngropat osul favorit. Judecând după mirosurile infecte care veneau de la bucătărie, nici să gătească n-avea habar. Carter se dusese până în spate, să se uite după furgonul de la Sweetbriar. Lipsea. Nu-l surprindea deloc.

După restaurant, căutase la magazinul universal, bătând mai întâi la uşa din faţă, apoi şi la cea din spate, unde un angajat neglijent lăsase nişte suluri de materiale pentru acoperiş la dispoziţia oricui avea mână lungă. Deşi, dacă stăteai să te gândeşti, de ce să-ţi mai baţi capul cu acoperişurile într-un oraş unde nu mai ploua?

Carter se aşteptase ca nici acasă la Linda Everett să nu găsească nimic, aşa că pornise într-acolo doar ca să poată spune că urmase ca la carte instrucţiunile şefului, dar auzise vocile copiilor din curte, aşa că o luase pe alee. Maşina se afla şi ea acolo. Nu încăpea nicio îndoială că era a ei, avea pe bord unul dintre girofarurile alea cu bază autocolantă. Şeful spusese s-o interogheze moderat, dar de vreme ce Linda era singura pe care o putuse găsi, Carter se gândea că ar fi putut trece la nivelul dur-moderat. Că-i plăcea, că nu-i plăcea – şi sigur nu-i plăcea –, Everett trebuia să răspundă pentru cei pe care nu-i putuse găsi, ca şi pentru ea însăşi. Dar, înainte de a deschide gura, femeia i-o luă înainte. Nu doar vorbind, ci chiar luându-l de mână ca să-l tragă în casă.

— L-ai găsit? Te rog, Carter, Rusty e OK? Dacă nu este…

Îi dădu drumul.

— Dacă nu este, vorbeşte încet, fetele sunt în spate şi nu vreau să se sperie şi mai rău.

Carter trecu pe lângă ea, până în bucătărie, unde se uită afară, pe fereastra de deasupra chiuvetei.

— Ce caut-aici doctorul hippie?

— I-a adus pe copiii de care are grijă. Caro venise cu ei la adunare, aseară, şi… ştii ce i s-a întâmplat.

Turuiala aia cu acceleratorul era ultimul lucru la care se aşteptase Carter. Poate că, în fond, nu ştia nimic. Faptul că fusese la întrunire, iar acum se găsea acasă, tindea să confirme clar această idee. Sau, poate, voia doar să-l inducă în eroare. Încerca un, cum îi zice… un contraatac preventiv. Foarte posibil; era o femeie deşteaptă. Ajungea să te uiţi la ea, ca să-ţi dai seama. Şi mai era şi destul de drăguţă, pentru o tipesă mai trecută.

— L-ai găsit? I-a făcut…

Constată că-i era uşor să vorbească gâtuit.

— I-a făcut Barbara ceva? L-a lăsat pe undeva, rănit? Mie poţi să-mi spui adevărul.

Carter se întoarse spre ea, zâmbind subţire în lumina diluată care intra pe fereastră.

— Începe tu.

— Ce…?

— Am zis să începi tu. Să-mi spui tu mie adevărul.

— Tot ce ştiu e că a dispărut, răspunse Linda, lăsându-şi umerii să se înmoaie. Iar tu nu ştii unde e. Îmi dau seama. Dacă-l omoară Barbara? Dacă l-a omorât dej…

Carter o apucă de braţe, învârtind-o în loc ca pe o parteneră de dans şi-i răsuci mâna la spate până-i trosni umărul. O făcuse cu o asemenea iuţeală ireală, încât Linda nu-şi dădu seama ce se întâmpla decât la sfârşit.

„Ştie! Ştie şi-o să mă maltrateze! O să mă chinuiască până-i spun…”

Răsuflarea lui fierbinte îi intră în ureche. În timp ce vorbea, ţepii de pe bărbie îi înţepau Lindei obrazul, făcând s-o treacă fiorii.

— Nu vinde castraveţi grădinarului, mămico.

Era o şoaptă abia auzită.

— Tu şi Wettington aţi fost mereu apropiate – cot la cot şi ţâţă-n ţâţă. Vrei să zici că n-ai ştiut că voia să-l scoată din puşcărie pe bărbat-tu? Asta vrei să zici?

Îi suci braţul şi mai sus, iar Linda fu nevoită să-şi muşte buza pentru a-şi înăbuşi un ţipăt. Copiii erau afară, Jannie îi striga lui Thurston, peste umăr, să împingă şi mai tare leagănul. Dacă auzeau un zbieret din casă…

— Dacă-mi spunea, i-aş fi spus lui Randolph… gâfâi ea. Crezi c-aş risca să păţească Rusty ceva, când n-a făcut nimic?

— A făcut destule. L-a ameninţat pe şefu’ că nu-i mai dă medicamentele, dacă nu se retrage. Un şantaj de tot căcatu’. L-am