Îi smuci braţul din nou. Lindei îi scăpă un mic geamăt.

— Ai ceva de zis despre asta? Mămico?

— O fi făcut-o. Nu l-am văzut de-atunci, n-am vorbit cu el, aşa că de unde să ştiu? Dar tot e omul cel mai apropiat de-un doctor pe care-l are oraşul ăsta. Rennie nu l-ar fi executat nici în ruptul capului. Pe Barbara, poate, dar nu şi pe Rusty. O ştiam şi trebuie s-o ştii şi tu. Şi-acuma, dă-mi drumul.

Un moment, Carter fu cât pe ce să cedeze. Toate se legau. Apoi, îi veni o idee mai bună şi o împinse pe Linda spre chiuvetă.

— Apleacă-te, mămico.

— Nu!

Îi forţă iar braţul în sus. Linda avea senzaţia că-i ieşea umărul din încheietură.

— Apleacă-te. Ca şi cum ai vrea să-ţi speli părul ăsta blonduţ şi drăgălaş.

— Linda? strigă Thurston, din curte. Cum merge?

„Iisuse, numai să nu întrebe de provizii. Te rog, Iisuse…”

Apoi, îi veni un nou gând: unde erau bagajele copiilor? Fiecare dintre fete îşi făcuse câte o valijoară. Dacă le lăsaseră în living?

— Spune-i că merge OK, îi ordonă Carter. N-avem nevoie să-l amestecăm pe hippie în treaba asta. Nici pe copii. Nu-i aşa?

Dumnezeule, nu! Dar unde erau valizele…?

— Bine! strigă ea.

— Eşti aproape gata?

„Of, Thurse, mai taci din gură!”

— Mai am cinci minute!

Thurston păru că voia să mai spună ceva, dar renunţă şi continuă să le dea pe fete în leagăne.

— Bravo!

Acum se îndesa în ea, şi avea o erecţie. Linda i-o simţea prin fundul blugilor. Părea mare ca o rangă. Apoi, se retrase.

— Cu ce să fii aproape gata?

Era gata să spună „cu micul dejun”, dar vasele din care mâncaseră erau în chiuvetă. Un moment, mintea i se goli de orice gând şi aproape-şi dori s-o apese iar cu scula aia afurisită, fiindcă atunci când bărbaţii erau ocupaţi cu capul de jos, cel de sus trecea pe pilot automat.

Carter, însă, îi răsuci braţul din nou.

— Vorbeşte, mămico. Fă-l pe tata să se bucure.

— Cu fursecurile…! icni ea. Am zis că fac fursecuri. Au cerut copiii…

— Fursecuri fără curent, remarcă Thibodeau. Asta-i poanta săptămânii.

— Sunt de-alea care nu se fac la cuptor! Uită-te-n cămară, nenorocitule!

Dacă se uita, ar fi găsit într-adevăr pe raft aluat de ovăz pentru fursecuri la rece. Dar, desigur, dacă arunca o privire în jos, ar fi văzut şi sacoşele cu provizii. Şi se prea putea s-o facă, dacă observa câte dintre rafturile cămării erau acum goale pe jumătate sau chiar complet.

— Nu ştii unde e.

Erecţia o împungea din nou. Cu durerea vie din umăr, abia dacă o simţea.

— Eşti sigură.

— Da. Credeam că ştii tu. Credeam c-ai venit să-mi spui că-i rănit, sau m-am…

— Iar eu cred că minţi mai ceva ca poponeţu’ ăst-al tău rotund şi drăgălaş.

Îi forţă braţul şi mai tare, iar acum durerea era sfâşietoare; simţea că nu se mai poate abţine să nu ţipe. Cumva, însă, reuşi să reziste.

— Cred că ştii o grămadă, mămico. Şi dacă nu-mi spui, am să-ţi smulg braţu’ din încheietură cum te văd şi cum mă vezi. Ultima şansă. Unde e?

Linda se resemnă să se aleagă cu braţul rupt. Poate şi cu celălalt, întrebarea era dacă se putea abţine să nu urle, fiindcă asta i-ar fi atras imediat pe Thurston şi cele două J. Cu capul aplecat şi părul atârnându-i în chiuvetă, spuse:

— La mine-n cur, acolo e. De ce nu mi-l pupi, bulangiule? Poate scoate capu’ să-ţi dea bună ziua.

În loc să-i frângă braţul, Carter izbucni în râs. Poanta avea haz – şi o credea. N-ar fi îndrăznit nici moartă să vorbească aşa cu el, dacă nu spunea adevărul. Nu-şi dorea decât să nu fi avut pe ea blugii ăia. Probabil nici nu se punea problema s-o fută, da’ sigur ar fi ajuns mult mai aproape, dacă purta fustă. Totuşi, una mică pe uscat nu era cel mai rău început pentru Ziua de Vizită, chiar dacă o făcea peste o pereche de blugi, nu prin nişte chiloţei sexy şi subţiri.

— Nu te mişca şi ţine-ţi gura, îi ceru el. Dacă eşti în stare, poate scapi întreagă.

Linda îi auzi ţăcănitul cataramei şi scrâşnetul fermoarului. Apoi, ceea ce se frecase de ea începu să se frece din nou, doar că având mai puţine textile între ei. O parte tulbure din ea se bucura că măcar îşi luase o pereche nouă de blugi; spera să se aleagă cu o iritaţie cât mai usturătoare.

„Numai să nu vină fetele şi să mă vadă aşa…”

Dintr-odată, o apăsă mai strâns şi mai tare. Mâna cu care n-o ţinea de braţ îi apucă sânul.

— Hai, mămico, murmură el. Hai-hai, vai-vai…

Îi simţi spasmul, deşi nu şi umezeala care vine după asemenea convulsii la fel cum după noapte urmează ziua; blugii erau prea groşi, slavă Domnului. Un moment mai târziu, presiunea din braţ începu să slăbească. Îi venea să strige de uşurare, dar se abţinu. Nu trebuia. Se întoarse. Carter îşi strângea cureaua la loc.

— Poate-ar fi bine să-ţi schimbi blugii ăştia, înainte să te-apuci de fursecuri. Eu, cel puţin, aşa aş face-n locu’ tău.

Ridică din umeri.

— Da’ cine ştie – poate-ţi place… Fiecare cu-ale lui.

— Aşa menţii legea şi ordinea pe-aici, acum? Asta-i legea pe care o vrea şeful tău?

— El le vede mai mult în mare.

Carter se întoarse spre cămară, iar Linda simţi că i se opreşte inima-n piept. Apoi, se uită la ceas şi-şi încheie şi fermoarul.

— Dacă afli ceva de bărbat-tu, îl suni pe dom’ Rennie sau pe mine. E cel mai bine aşa, crede-mă. Dacă nu, şi pe urmă aflu, următoarea ţi-o trag drept în gaură. Chit că văd puştoaicele sau nu. Nu mă deranjează s-am public.

— Ieşi afară până nu vin.

— Zi „te rog”, mămico.

Gâtul îi palpită spasmodic, dar ştia că Thurston avea să vină curând, aşa că făcu un efort.

— Te rog!

Carter porni spre uşă, apoi se uită în living şi se opri. Văzuse valijoarele. Linda era sigură.

Altceva însă avea în cap.

— Şi să predai girofarul pe care ţi l-am văzut în maşină. În caz c-ai uitat, eşti concediată.

19

Era la etaj, când Thurston şi copiii intrară în casă, trei minute mai târziu. Primul lucru a