fost să se uite în camera fetelor. Valijoarele erau pe paturile lor. Dintr-una ieşea ursuleţul lui Judy.

— Hei, copii! strigă ea, veselă. Toujours gai, asta era Linda. Uitaţi-vă la nişte cărţi cu poze şi cobor şi eu în câteva minute!

Thurston veni la baza scării.

— Serios, ar fi cazul să…

Îi văzu faţa şi se opri, Linda îl chemă cu degetul.

— Mami? strigă Janelle. Putem să bem ce-a mai rămas din Pepsi, dacă-l împărţim?

Deşi în mod normal s-ar fi opus ideii de a bea suc acidulat atât de dimineaţă, răspunse:

— Bine, da’ să nu-l vărsaţi!

Thurston urcă până la jumătatea scării.

— Ce s-a întâmplat?

— Vorbeşte încet. A fost aici un poliţist. Carter Thibodeau.

— Ăla înalt şi cu umeri laţi?

— El e. A venit să mă interogheze…

Văzându-l pe Thurse că pălea, Linda înţelese că se gândea la ceea ce-i strigase când o credea singură în casă.

— Cred că e totul în regulă, spuse ea, dar vreau să te asiguri că a plecat într-adevăr. Era pe jos. Uită-te pe stradă şi peste gardul din spate, în curtea familiei Edmunds. Eu trebuie să-mi schimb pantalonii.

— Ce ţi-a făcut?

— Nimic! şuieră Linda. Doar vezi dacă s-a dus şi, dacă da, plecăm naibii de-aici.

20

Piper Libby dădu drumul cutiei şi se trase înapoi, uitându-se spre oraş cu ochii plini de lacrimi. Se gândea la toate acele rugăciuni nocturne către Cel-Ce-Nu-Era. Acum ştia că nu fusese decât o glumă proastă, studenţească şi reieşea că ei îi era adresată. Exista Cineva acolo. Numai că nu era Dumnezeu.

— I-aţi văzut?

Tresări. Norrie Calvert stătea alături. Părea mai slabă. Şi mai matură, iar Piper îşi dădu seama că avea să devină foarte frumoasă. Pentru băieţii cu care umbla, probabil că şi era deja.

— Da, iubito, i-am văzut.

— Şi Rusty şi Barbie, da? Ăia care se uită la noi sunt doar nişte copii?

„Poate e nevoie de un copil ca să recunoască altul”, îşi spuse Piper.

— Nu sunt sută la sută sigură, iubito. Încearcă tu!

Norrie o privi nesigur.

— Serios…?

Iar Piper – neştiind dacă făcea un lucru bun sau rău – dădu din cap:

— Serios.

— Dacă fac… nu ştiu… ceva ciudat sau… O să mă trageţi înapoi?

— Da. Şi dacă nu vrei, nu trebuie. Nu jucăm provocări.

Pentru Norrie, însă, era o provocare. Şi o făcea curioasă.

Îngenunche în iarba înaltă şi apucă strâns cutia de ambele laturi. Fu imediat galvanizată. Capul îi zvâcni înapoi atât de tare, încât Piper îi auzi vertebrele cefei trosnind ca nişte degete. Întinse mâna spre ea, apoi şi-o coborî, când Norrie se relaxă. Bărbia i se lăsă în piept, iar ochii, care se închiseseră strâns sub impactul şocului, acum se deschiseră din nou. Aveau o privire îndepărtată şi ceţoasă.

— De ce faceţi asta? întrebă ea. De ce?

Pielea de pe braţele lui Piper se făcu de găină.

— Spuneţi-mi!

Din ochiul lui Norrie curse o lacrimă, ajungând pe cutie, unde sfârâi şi dispăru.

— Spuneţi-mi!

Tăcerea se prelungi. Părea să nu se mai sfârşească. Apoi, fata lăsă cutia din mâini şi se înclină înapoi, până ajunse să se rezeme pe călcâie.

— Copii.

— Sigur?

— Sigur. Nu mi-am dat seama câţi. Se tot schimbau… Au nişte bonete de piele. Şi guri urâte. Poartă ochelari şi se uită la cutia lor. Doar că a lor e ca un televizor. Văd peste tot, prin tot oraşul.

— De unde ştii?

Norrie clătină din cap, neputincioasă.

— Nu pot să spun, dar ştiu că aşa e. Sunt copii răi, cu guri rele. Nu vreau să mai ating niciodată cutia asta. Mă simt aşa de murdară…

Şi începu să plângă.

Piper o cuprinse în braţe.

— Când i-ai întrebat de ce o fac, ce-au spus?

— Nimic.

— Te-au auzit, ce crezi?

— Au auzit. Doar că nu le pasă.

Din spatele lor începu să se audă un huruit monoton, apropiindu-se. Două elicoptere de transport veneau dinspre nord, aproape atingând vârfurile copacilor din TR-90.

— N-ar strica să aibă grijă la Dom, altfel au să se ciocnească, la fel ca avionul! exclamă Norrie.

Elicopterele nu se ciocniră. Ajunseră la marginea spaţiului aerian sigur, cam la trei kilometri distanţă, şi începură să coboare.

21

Cox îi spusese lui Barbie despre un drum vechi de aprovizionare care mergea de la Livada McCoy până la hotarul cu TR-90 şi încă mai părea practicabil. Barbie, Rusty, Rommie, Julia şi Peter Freeman porniră de-a lungul lui cam pe la şapte şi jumătate, în dimineaţa de vineri. Barbie avea încredere în Cox, dar nu şi în fotografiile unui vechi drum desfundat, făcute de la trei mii de kilometri altitudine, aşa că luaseră furgonul furat de Ernie Calvert din parcarea lui Big Jim Rennie. Pe acela Barbie era întru totul dispus să-l piardă, dacă se împotmolea. Pete nu mai avea cameră; Aparatul lui Nikon digital încetase să mai funcţioneze când se apropiase de cutie.

— Extratereştrilor nu le plac paparazzii, fratele meu, spuse Barbie.

I se păruse un banc destul de amuzant, dar când era vorba de aparatul lui de fotografiat, Pete nu mai avea pic de simţ al umorului.

Fostul furgon telefonic ajunse la Dom, după care toţi cinci se uitară cum uriaşele elicoptere CH-47 coborau spre o fâneaţă necosită de pe partea dinspre TR-90. Drumul continua într-acolo, iar elicele Chinook-urilor ridicau nori mari de praf. Barbie şi ceilalţi îşi feriră ochii, dar o făceau numai din instinct şi fără niciun rost: praful ajungea până la Dom, după care se despărţea în două.

Aparatele aterizară cu încetineala graţioasă a unor doamne supraponderale care se aşează în nişte fotolii cam prea strâmte pentru fundurile lor, la teatru. Barbie auzi scrâşnetul infernal al metalului pe o piatră proeminentă, iar elicopterul din stânga se trase într-o parte cu vreo treizeci de metri, înainte de a încerca din nou.

O siluetă sări din primul şi porni cu paşi hotărâţi prin norul de praf învolburat, înlăturându-l cu gesturi nervoase. Barbie ar fi recunoscut oriunde acea formă îndesată şi scundă. În timp ce se apropia, Cox încetini şi întinse o mână înainte, ca un orb care caută obstacole într-un spaţiu nefamiliar. Apoi, începu să şteargă praful de pe partea dinspre el a Domului.

— Mă bucur că te văd respirând aer curat, colonele Barbara.

— Într-adevăr.

Cox îşi mută privirea.

— Bună dimineaţa, domnişoară Shumway. Vă salut şi pe voi, ceilalţi Prieteni ai lui Barbara. Vreau să aud totul, dar va trebui să