ne grăbim – avem un mic spectacol în cealaltă parte a oraşului, şi nu doresc să pierd începutul.

Arătă cu degetul mare înapoi, unde descărcatul începuse deja: zeci de ventilatoare Air Max, cu generatoarele anexe. Erau mari, văzu Barbie uşurat, genul folosit la uscarea terenurilor de tenis şi a locurilor de popas ale pistelor de curse, după ploi abundente. Fiecare era prins pe câte o platformă cu două roţi. Generatoarele păreau să aibă cel mult douăzeci de cai-putere. Spera să fie de ajuns.

— Mai întâi, vreau să-mi spui că alea nu vor fi necesare.

— Nu ştiu sigur, răspunse Barbie, dar mă tem că s-ar putea să fie. N-ar strica să mai aduceţi şi în partea dinspre 119, unde oamenii din oraş se întâlnesc cu rudele.

— Cam pe diseară, spuse Cox. E tot ce putem face.

— Luaţi şi unele de-aici, propuse Rusty. Dacă avem nevoie de toate, înseamnă că oricum am intrat în rahat pân-la gât.

— Nu se poate, fiule. Poate dac-am avea cum s-o tăiem de-a dreptul, prin spaţiul aerian de deasupra oraşului, dar atunci n-ar mai fi nicio problemă, nu? Iar dacă instalăm un şir de ventilatoare industriale, alimentate cu generatoare, în locul în care vin vizitatorii, ar însemna să ne cam dăm planurile peste cap. Nimeni n-ar mai putea să audă nimic. Puicuţele astea fac gălăgie.

Se uită la ceas.

— Şi-acuma, cât de mult îmi puteţi spune în cincisprezece minute?

HALLOWEEN ÎNAINTE DE TERMEN

1

La opt fără un sfert, Honda Odyssey Green aproape nouă a Lindei Everett ajunse la rampa de încărcare din spatele magazinului universal Burpee’s. Thurse stătea pe locul din dreapta. Cei mici (mult prea tăcuţi pentru nişte copii care pornesc într-o aventură) se aflau pe bancheta din spate. Aidan strângea în braţe capul lui Audrey. Audi, probabil simţind spaima băiatului, suporta cu răbdare.

Pe Linda încă o mai durea umărul, deşi luase trei aspirine, şi nu-şi putea şterge din minte chipul lui Carter Thibodeau. Nici mirosul: un amestec de transpiraţie şi colonie. Se tot aştepta să apară în spatele ei, cu una dintre maşinile poliţiei, blocându-le retragerea. „Următoarea ţi-o trag drept în gaură. Chit că văd puştoaicele sau nu.”

Şi ar fi fost în stare. Chiar ar fi făcut-o. Iar Linda, deşi nu putea ieşi complet din oraş, era înnebunită să se îndepărteze cât mai mult posibil de noul Vineri al lui Rennie.

— Ia un sul întreg şi foarfeca pentru metal, îi zise ea lui Thurse. Sunt sub cutia aia de lapte. Mi-a spus Rusty.

Thurston deschisese portiera, dar acum se opri.

— Nu pot să fac asta. Dacă mai are cineva nevoie de ele?

Linda nu voia să-nceapă o discuţie; probabil ar fi ajuns să ţipe la el, speriind copiii.

— Cum vrei, da’ hai mai repede. Timpul ne goneşte din urmă.

— Mă grăbesc cât pot.

Totuşi, păru să dureze o veşnicie până când Thurse tăie bucăţile de folie, iar Linda făcu eforturi ca să nu se aplece pe fereastră şi să-l întrebe dacă dintotdeauna fusese mocăit ca o babă sau era o chestie recentă.

„Ţine-ţi gura. Aseară a pierdut o fiinţă pe care o iubea.”

Da, şi dacă nu se grăbeau, ea putea pierde totul. Pe Main Street circulau deja destui oameni, îndreptându-se spre 119 şi ferma de lapte Dinsmore, hotărâţi să prindă cele mai bune locuri. Linda tresărea ori de câte ori când o maşină de poliţie anunţa prin megafon:

— MAŞINILE NU AU ACCES PE ŞOSEA! DACĂ NU AVEŢI HANDICAPURI FIZICE, TREBUIE SĂ MERGEŢI PE JOS.

Thibodeau era isteţ şi mirosise ceva. Dacă se întorcea şi vedea că furgonul ei dispăruse? Avea să-l caute?

Între timp, Thurse tot tăia bucăţi de folie din sulul pentru acoperiş. Se întoarse în loc, iar Linda crezu că terminase, dar nu făcea decât să măsoare din ochi lăţimea parbrizului. Începu să taie din nou. Încă o bucată. Poate chiar încerca s-o scoată din minţi. O bănuială tâmpită, dar odată ce-i intrase-n cap, nu mai ieşea de-acolo.

Încă îl mai simţea pe Thibodeau frecându-se de fundul ei. Îi simţea ţepii bărbii gâdilând-o. Degetele strângându-i sânul. Când îşi scosese blugii, încercase să nu se uite la ceea ce-i lăsase pe ei, dar nu reuşise. Cuvântul care-i venise-n minte era „lapţi” şi dusese o luptă scurtă, dar aprigă pentru a nu-şi da afară micul dejun. Ceea ce l-ar fi încântat, dac-ar fi ştiut.

Pe frunte-i apărură broboane de sudoare.

— Mami?

Vocea lui Judy, la ureche. Linda tresări, cu un mic ţipăt.

— Iartă-mă, n-am vrut să te sperii. Pot să mănânc ceva?

— Nu acum.

— De ce tot megafoneşte omul ăla?

— Iubito, acum nu pot vorbi cu tine.

— Ţi-e rău?

— Da. Puţin. Stai cuminte-acolo.

— Mergem să-l vedem pe tati?

— Da.

„Doar dacă nu ne prind şi nu mă violează sub ochii voştri.”

— Şi-acum, stai la un loc.

În sfârşit, Thurse reveni. Slavă Domnului pentru micile favoruri. Părea să aducă destule pătrate şi dreptunghiuri de plumb ca să blindeze un tanc.

— Vezi? N-a fost tocmai că… of, căca-m-aş.

Copiii chicotiră, cu un sunet care penetră creierul Lindei ca nişte zimţi de fierăstrău.

— O fisă-n borcanu’ de-njurături, domnu’ Marshall, comentă Janelle.

Thurse se uita în jos, surprins. Îşi înfipsese la centură foarfecele de tăiat metalul.

— Mă duc să le pun sub cutia de lapte…

Fără să-l lase să termine, Linda smulse perechea de foarfeci, îşi stăpâni impulsul momentan de a i le înfige până la plăsele în pieptul lui îngust – cu un autocontrol admirabil, îşi spuse ea – şi coborî să le ducă personal.

În acel moment, un autovehicul veni în spatele furgonului, blocându-i accesul spre West Street, singura ieşire din acea fundătură.

2

În capătul de sus al Town Common Hill, chiar sub intersecţia în Y unde Highland Avenue se bifurca din Main Street, Hummerul lui Jim Rennie staţiona cu motorul în ralanti. De jos se auzeau instrucţiunile amplificate ca oamenii să coboare din maşini şi să meargă mai departe pe jos, dacă nu aveau vreo infirmitate fizică. Mulţi mergeau pe trotuare, în mare parte cu rucsacuri în spate. Big Jim îi privea cu acel gen de dispreţ îndurător pe care-l