Carter Thibodeau venea în contra curentului. Mergea prin mijlocul străzii, când şi când dând la o parte pe câte cineva din drum. Ajunse la Hummer, se aşeză pe locul din dreapta şi-şi şterse fruntea de transpiraţie cu antebraţul.

— Dom’le, ce bine-i când ai aer condiţionat. Nu-i nici opt dimineaţa, şi-afară tre’ să fie deja vreo şapteşcinci de grade. Iar aerul miroase ca o scrumieră de căcat… Scuze pentru limbaj, şefu’.

— Ce noroc ai avut?

— Nasol. Am vorbit cu agenta Everett… cu fosta agentă Everett. Ceilalţi sunt pierduţi în peisaj.

— Ştie ceva?

— Nu. N-are nicio veste de la doc. Iar Wettington a tratat-o ca pe o ciupercă, a ţinut-o-n beznă şi i-a vândut gogoşi.

— Eşti sigur?

— Mda.

— Erau cu ea şi puştoaicele?

— Îhî. Şi tipul ăla hippy. Cel care ţi-a pus la punct ticăitoarea. Plus cei doi puşti pe care i-au găsit Junior şi Frankie la Pond.

Rămase puţin pe gânduri.

— Acuma, că gagică-sa-i moartă şi bărbatu’ ei s-a dus, cred că ăştia doi au să şi-o tragă de le-or ieşi ochii, pân’ l-a sfârşitu’ săptămânii. Dacă vrei să-i mai fac o vizită, şefu’, mă duc.

Big Jim ridică doar un singur deget de pe volan, pentru a-l clătina scurt, semn că nu era necesar. Altceva îl preocupa.

— Ia uită-te la ei, Carter.

Poliţistul nici n-ar fi putut să nu se uite. Traficul pietonal spre ieşirea din oraş se îndesea din minut în minut.

— Cei mai mulţi vor fi la Dom în jurul orei nouă, iar dracii-bumbacii de neamuri ale lor n-au să sosească până la zece. Cel mai devreme. La ora aia, au să moară de sete. Pe la amiază, cei care nu s-au gândit să-şi ia apă cu ei vor bea pişu de vacă din iazul lui Alden Dinsmore, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Iar Dumnezeu trebuie să-i binecuvânteze, fiindcă majoritatea sunt prea nătărăi şi prea agitaţi ca să fure.

Carter râse scurt, lătrător.

— Cu ăştia avem de-a face, continuă Rennie. Cu gloata. Cu dracii-bumbacii din pleava societăţii. Ce vor, Carter?

— Nu ştiu, şefu’.

— Ba sigur că ştii. Vor mâncare, Oprah, muzică country şi un pat cald în care să facă urât când apune soarele. Ca să aducă pe lume cât mai mulţi ca ei. Şi, pe Dumnezeul meu, uite că mai vine un membru al tribului.

Era şeful Randolph, care urca greoi panta, ştergându-şi cu o batistă chipul înroşit de efort.

Între timp, Big Jim intrase complet în dispoziţia de a ţine predici.

— Datoria noastră, Carter, este să avem grijă de ei. Poate nu ne place, poate nu tot timpul credem că merită, dar este sarcina pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Numai că, pentru ca s-o putem face, trebuie să avem grijă de noi înşine mai întâi, şi de-asta acum două zile au fost aduse în biroul Funcţionarului Public, de la Primărie, multe fructe şi legume proaspete de la Food City. Nu ştiai, este? Ei bine, e-n regulă. Eşti cu un pas înaintea lor, iar eu sunt cu un pas înaintea ta, şi aşa e firesc să fie. Lecţia este cât se poate de simplă: Domnul îi ajută pe aceia care se ajută singuri.

— Am înţeles.

Randolph ajunse la ei. Gâfâia, avea cearcăne sub ochi şi părea să fi slăbit. Big Jim apăsă pe butonul pentru coborârea geamului.

— Intră-n maşină, şefule, şi trage o porţie de aer condiţionat.

Iar când Randolph porni spre scaunul din faţă, dreapta, Big

Jim adăugă:

— Nu, acolo stă Carter.

Zâmbi.

— Treci în spate.

3

Maşina care se oprise în spatele furgonului Odyssey nu era a poliţiei, ci o ambulanţă de la spital. La volan se afla Dougie Twitchell. Ginny Tomlinson stătea pe locul din dreapta, cu un bebeluş adormit pe genunchi. Portierele din spate se deschiseră şi coborî Gina Buffalino. Încă mai avea pe ea uniforma în dungi. Fata care o urma, Harriet Bigelow, purta blugi şi un tricou pe care scria: „ECHIPA OLIMPICĂ DE SĂRUTĂRI A SUA.”

— Ce… ce…

Linda nu părea capabilă de mai mult. Inima-i bătea nebuneşte, iar sângele-i vuia prin cap atât de tare, încât parcă-şi simţea timpanele vibrând.

— A sunat Rusty, spuse Twitch, şi ne-a zis să ne ducem în livada de pe Black Ridge. Nici măcar nu ştiam că e o livadă acolo, da’ Ginny ştia, şi… Linda? Scumpo, eşti albă ca o stafie.

— N-am nimic, răspunse Linda – şi-şi dădu seama că era cât pe ce să leşine.

Se ciupi de lobii urechilor, un truc pe care-l învăţase demult, de la Rusty. La fel ca multe dintre remediile lui populare (un altul era bătutul cucuielor cu cotorul unei cărţi groase), avu efect. Când vorbi din nou, vocea-i părea mai normală şi oarecum mai reală:

— V-a spus să treceţi mai întâi pe-aici?

— Da. Ca să luăm nişte din-aia, arătă el spre sulul de pe rampă. Doar pentru siguranţă, aşa a zis. Da’ o s-am nevoie de foarfeca aia.

— Unchiule Twitch! exclamă Janelle şi se repezi în braţele lui.

— Care-i treaba, Tigroaico Lily?

O îmbrăţişă, o legănă, apoi o puse jos. Janelle se uită spre bebeluşul de pe locul din dreapta.

— Cum o cheamă?

— Cum îl cheamă, o corectă Ginny. Little Walter…

— Mişto!

— Jannie, treci înapoi în maşină, e timpul să plecăm, o chemă Linda.

— Şi de spital cine are grijă? întrebă Thurse.

Ginny făcu o mutră încurcată.

— Păi, nimeni… Da’ Rusty a zis să nu ne facem griji, dacă nu e niciun pacient care să aibă nevoie de îngrijire continuă… Şi, în afară de Little Walter, nu mai era nimeni acolo. Aşa că am înhăţat copilul şi am tuns-o. Poate reuşim să ne întoarcem mai târziu, zice Twitch.

— Măcar cineva ar trebui s-o facă, bodogăni Thurse, morocănos; arţagul, după cum observase Linda, părea să fie poziţia de repliere permanentă a lui Thurston Marshall. Trei sferturi din oraş au luat-o la trap pe 119, spre Dom. Calitatea aerului e proastă, iar pe la ora zece, când vin autobuzele cu vizitatorii, o s-ajungă la treizeci de grade Celsius. Dacă Rennie şi cohortele lui au pregătit ceva adăposturi, eu n-am auzit. Până la apusul soarelui, multora li se va face rău. Cu puţin noroc, doar insolaţie şi astm, însă ar putea s-apară şi câteva atacuri de cord.

— Fraţilor, poate-ar fi mai bine să ne întoarcem, propuse Gina. Mă simt ca un