— Nu! replică Linda atât de tăios, încât toţi se uitară la ea – chiar şi Audi. Rusty a spus c-o să se întâmple ceva rău. S-ar putea să nu fie azi… dar se poate să şi fie, aşa a zis. Luaţi-vă plumbul pentru ferestrele ambulanţei, şi duceţi-vă. Eu n-am curaj să mai aştept pe-aici. Unul dintre malacii lui Rennie a venit pe la mine azi-dimineaţă şi dacă mai trece pe-acolo şi vede că maşina nu mai e…

— Mergeţi, mergeţi, o întrerupse Twitch. Uite, scot ambulanţa ca să puteţi ieşi. N-o luaţi pe Main Street, deja e balamuc acolo.

— Pe Main Street, prin faţa prăvăliei de gabori? întrebă Linda, aproape cutremurându-se. Nu, mulţumesc. Taxiul lu’ mama o ia pe West Street, până la Highland.

Twitch trecu iar la volanul ambulanţei, iar cele două surori urcară din nou, aruncându-i Lindei o ultimă privire plină de îndoială, peste umăr.

Femeia aşteptă un moment, uitându-se mai întâi la bebeluşul care dormea, transpirat, apoi la Ginny.

— Poate vă duceţi înapoi la spital diseară, tu şi Twitch, ca să vedeţi cum mai stau lucrurile. Ziceţi c-aţi primit un telefon şi v-aţi dus tocmai în Northchester sau ceva. Numai, orice-aţi face, nu suflaţi o vorbă despre Black Ridge.

— Bine.

„Uşor de zis”, se gândi Linda. „S-ar putea să nu vă mai ţineţi gura aşa de uşor, dacă vă treziţi cocoşaţi de Carter Thibodeau peste o chiuvetă.”

O împinse pe Audrey înapoi, închise portiera glisantă şi se aşeză la volan.

— Hai să plecăm de-aici, spuse Thurse, urcându-se lângă ea. N-am mai fost aşa paranoid de pe vremea când mergeam la mitinguri neautorizate pentru pace.

— Bun. Fiindcă paranoia perfectă înseamnă luciditate perfectă. Scoase furgonul din curte, pe lângă ambulanţă, şi porni pe West Street.

4

— Jim, spuse Randolph, de pe bancheta din spate a Hummerului, m-am gândit la raidul ăsta..

— Ei, nu mai spune. Şi de ce nu ne învredniceşti cu roadele gândirii tale, Peter?

— Sunt şeful Poliţiei. Dacă-i vorba să aleg între controlul mulţimii de la Ferma Dinsmore şi un atac asupra unui laborator de droguri unde pot fi toxicomani înarmaţi care păzesc substanţe ilegale… ei bine, ştiu ce-mi dictează simţul datoriei. Să spunem doar atât.

Big Jim Rennie descoperi că n-avea chef să discute în contradictoriu. Conflictele cu tâmpiţii erau contraproductive. Randolph habar n-avea ce fel de arme puteau fi depozitate în studioul radio. La drept vorbind, nici Big Jim nu prea ştia (nu putea spune ce-o fi trecut Bushey pe notele de plată ale corporaţiei), dar cel puţin îşi imagina tot ce putea fi mai rău, o realizare mintală de care tăntălăul ăla în uniformă nu părea capabil. Iar dacă lui Randolph i se întâmpla ceva… ei bine, nu hotărâse deja că tânărul Thibodeau i-ar fi fost un înlocuitor mult mai adecvat?

— În regulă, Pete, spuse el. Departe de mine gândul de a te împiedica să-ţi faci datoria. Eşti noul comandant, cu Fred Denton ca secund. Asta te mulţumeşte?

— Mă mulţumeşte-al naibii! îşi umflă Randolph pieptul, arătând ca un cocoş gras gata să cânte. Big Jim, deşi nu era renumit pentru simţul umorului, îşi înăbuşi râsul…

— Atunci, du-te la departamentul poliţiei şi începe să-ţi aduni echipa. Camioane municipale, nu uita.

— Corect! La amiază, atacăm! declară Randolph, agitându-şi pumnul.

— Luaţi-o prin pădure.

— Ei, Jim, şi despre asta voiam să-ţi vorbesc. Mi se pare puţin cam complicat. Pădurile alea din spatele postului de radio sunt destul de încâlcite… cresc pe-acolo oţetari otrăvitori… şi stejari otrăvitori, care-s şi mai peri…

— Există un drum de acces, i-o reteză Big Jim, care ajungea la capătul răbdării. O luaţi pe-acolo şi le cădeţi în spate.

— Bine, da’…

— Un glonţ în cap ar fi mult mai rău decât o pişcătură de oţetar. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, Pete. Mă bucur că eşti aşa de…

Că era aşa de… cum? Îngâmfat? Ridicol? Idiot?

— Aşa de super-total, completă Carter.

— Mulţumesc, Carter, mi-ai luat vorba din gură. Pete, să-i spui lui Henry Morrison că acum el e şeful cu controlul mulţimii de pe 119. Şi s-o luaţi pe drumul de acces.

— Eu, totuşi, cred că…

— Carter, deschide-i portiera.

5

— O, Doamne, murmură Linda şi coti la stânga. Furgonul se hurducă peste bordură, la nicio sută de metri distanţă de intersecţia între Main şi Highland. Toate cele trei fetiţe râseră, dar micul Aidan, sărăcuţul, se sperie şi iar apucă strâns în braţe capul îndurătoarei Audrey.

— Ce? se răsti Thurse. Ce e?

Linda parcă pe iarba din faţa unei case, după un copac. Era un stejar măricel, dar şi furgonul era destul de mare, iar arborele îşi pierduse aproape toate frunzele. Linda ar fi vrut să creadă că erau bine camuflaţi, dar nu putea.

— Drept în mijlocul afurisitei de intersecţii stă al naibii Hummer al lui Rennie.

— Mamă, ce-ai mai înjurat! remarcă Judy. Două fise în borcanul de-njurături.

Thurse îşi lungi gâtul, să vadă mai bine.

— Eşti sigură?

— Crezi că mai are cineva din oraş o namilă de maşină ca aia?

— Fi-ţi-ar…

— Borcănelu’! exclamară într-un glas Judy şi Jannie.

Linda simţi că i se lipea limba de cerul gurii tot mai uscate. Thibodeau tocmai cobora de pe locul din dreapta al maşinii lui Rennie – şi dacă se uita spre ei…

„Dacă ne vede, trec cu maşina peste el”, îşi spuse. Ideea o liniştea într-un anumit mod pervers.

Thibodeau deschise portiera din spate şi coborî Peter Randolph.

— Uite, omul ăla îşi scoate pantalonii din popou, informă Alice Appleton pe toată lumea. Asta-nseamnă că te duci la cinema, aşa zice mama.

Thurston Marshall izbucni în hohote, iar Linda, care ar fi spus că nu-i mai rămăsese nicio resursă pentru râs, i se alătură. Curând, râdeau cu toţii, până şi Aidan, care habar n-avea ce-i amuzase. Linda nu era sigură nici de ea însăşi.

Randolph porni pe jos spre poalele pantei, continuând să se tragă de pantalonii uniformei. Nu exista niciun motiv de râs, iar asta-l făcea să fie şi mai rizibil.

Nevrând să se lase mai prejos, Audrey începu să latre.

6

Undeva, lătra