Big Jim îl auzea, dar nu se osteni să se uite. Spectacolul lui Peter Randolph coborând panta îi dădea o stare nemaipomenită.

— Ia uite la el cum îşi scoate pantalonii din fund, comentă Carter. Taică-meu spunea că asta înseamnă că te duci la film.

— Singurul loc în care se duce e WCIK, replică Big Jim, iar dacă e atât de căpos, încât să atace frontal, s-ar putea să fie ultimul loc unde se mai duce vreodată. Hai să coborâm la primărie şi să vedem un timp carnavalul la televizor. Când ne plictisim, vreau să-l găseşti pe doctorul hippy şi să-i spui că, dacă încearcă s-o tulească undeva, îl prindem şi-l aruncăm în puşcărie.

— Am înţeles.

Era o misiune care nu-i displăcea. Poate-şi mai făcea puţin de cap şi cu fosta agentă Everett, de data asta, fără pantaloni pe ea…

Big Jim băgă maşina în viteză şi porni încet în josul colinei, claxonând oamenii care nu se dădeau la o parte din drum destul de repede.

De cum coti pe aleea primăriei, furgonul Odyssey străbătu intersecţia, spre ieşirea din oraş. Pe Upper Highland Street nu circulau pietoni, aşa că Linda acceleră imediat. Thurse Marshall începu să cânte The Wheels on the Bus şi, curând, copiii i se alăturară.

Linda, care simţea cum i se risipea spaima cu fiecare sută de metri parcursă, începu nu peste mult să cânte la unison cu ei.

7

Ziua de Vizită a sosit în Chester’s Mill şi un sentiment de anticipare însufleţită îi pătrunde pe oamenii care înaintează pe Şoseaua 119 spre Ferma Dinsmore, unde mitingul lui Joe McClatchey a ieşit atât de prost, cu doar cinci zile în urmă. Sunt plini de speranţă (deşi nu tocmai fericiţi), în pofida acelei amintiri – şi în ciuda zăpuşelii şi a aerului greu mirositor. Orizontul de dincolo de Dom se vede ca prin ceaţă, iar deasupra copacilor cerul s-a întunecat, din cauza particulelor acumulate. Când te uiţi drept în sus, e mai bine, dar tot nu-i în regulă; albastrul cerului are o tentă gălbuie, ca o peliculă de cataractă de pe ochiul unui bătrân.

— Aşa arăta cerul deasupra fabricilor de hârtie, în anii şaptezeci, când mergeau din plin, spune Henrietta Clavard – cea cu fundul nu tocmai rupt. Îi oferă sticla cu bere de ghimbir lui Petra Searles, care merge pe lângă ea.

— Nu mulţumesc, răspunde Petra. Am apă.

— I-ai pus şi votcă? se interesează Henrietta. Că eu, da. Jumi-juma, scumpo; eu îi zic Rachetă Seacă de Canada.

Petra ia sticla şi trage o duşcă sănătoasă.

— Yow! exclamă ea.

Henrietta dă din cap, cu un aer pragmatic.

— Da, cucoană. Nu-i cine ştie ce fiţoasă, da-ţi mai luminează ziua cât de cât.

Mulţi dintre pelerini duc în mâini pancarte pe care plănuiesc să le agite în faţa vizitatorilor din lumea exterioară (şi în faţa camerelor de luat vederi, desigur), la fel ca publicul de la un spectacol matinal live. Dar bannerele de la emisiunile TV de dimineaţă sunt toate vesele. Cele de-aici, în majoritate, nu prea sunt. Pe unele, rămase de la demonstraţia din duminica trecută, scrie: „LUPTAŢI CONTRA PUTERII!” şi „LĂSAŢI-NE AFARĂ, CE DRACU!?” Au mai apărut şi unele noi, care proclamă: „EXPERIMENT AL GUVERNULUI: DE CE???” şi „TERMINAŢI CU MUŞAMALIZAREA”, sau „SUNTEM FIINŢE OMENEŞTI, NU COBAI”. Pe pancarta lui Johnny Carver scrie: „OPRIŢI CE FACE-ŢI PT DUMNEZEU!!! PÂNĂ NUI PREA TÂRZIU!!” Frieda Morrison întreabă – la fel de agramat, dar cu tot atâta patimă: „CRIMELE CUI L-E PLĂTIM” Bruce Yardley e singurul care adoptă o notă complet pozitivă. Pe pancarta lui, prinsă pe o prăjină de doi metri şi învelită în hârtie creponată bleu (la Dom, la va domina pe toate celelalte), scrie: „SALUT MAMĂ & TATĂ DIN CLEVELAND! VĂ IUBESC!”

Vreo nouă, zece inscripţii conţin citate şi trimiteri la scripturi. Bonnie Morrell, al cărei soţ e proprietarul atelierului de lemnărie din oraş, duce una care proclamă: „NU-I IERTAŢI, FIINDCĂ ŞTIU CE FAC!” Cea purtată de Trina Cale spune: „DOMNUL E PĂSTORUL MEU”, sub un desen reprezentând, probabil, o oaie, deşi e greu să fii sigur.

Pe pancarta lui Donnie Baribeau scrie doar atât: RUGAŢI-VĂ PENTRU NOI.

Marta Edmunds, cea care uneori are grijă de fetiţele soţilor Everett, nu se numără printre pelerini. Fostul ei soţ locuieşte în South Portland, dar ea se îndoieşte că va veni, şi dac-ar veni, ce să-i spună? „Eşti în urmă cu pensia alimentară, muistule?” Aşa că se duce pe Little Bitch Road, nu pe Şoseaua 119. Avantajul e că acolo nu trebuie să meargă pe jos. Îşi ia Acura (cu aerul condiţionat mergând din plin). Destinaţia ei este căsuţa confortabilă unde Clayton Brassey îşi trăieşte bătrâneţile. Este stră-stră-unchiul ei prin alianţă (sau cam aşa ceva) şi, cu toate că nu e tocmai sigură pe legăturile lor de rudenie, măcar ştie că are un generator. Dacă mai merge, va putea să se uite la televizor. Şi mai vrea şi să se asigure că Unchiul Clay e bine – sau atât cât se poate de bine, când ai o sută cinci ani şi mintea făcută păsat de ovăz Quaker.

Clayton Brassey nu e deloc OK. A renunţat la cinstea de a fi cel mai bătrân orăşean în viaţă. Stă în fotoliul lui preferat din living, ţinându-şi în poală vasul cu smalţul ciobit, pentru urinat, şi e rece ca un lemn. Bastonul Boston Post e rezemat de perete, alături. Nell Toomey, stră-strănepoata şi principala lui îngrijitoare, nu se vede nicăieri; s-a dus la Dom, cu fratele şi cumnata ei.

— Ăă, Unchiu’… Îmi pare rău, dar probabil că era timpul, spune Marta.

Intră în dormitor, ia un cearşaf curat din şifonier şi-l aruncă peste bătrân. Rezultatul îl face să arate cam ca o mobilă acoperită, într-o casă abandonată. Un dulăpior, eventual. Marta aude zgomotul generatorului din spate şi-şi zice: ei, şi? Deschide televizorul, pune pe CNN şi se aşază pe canapea. Ceea ce se întâmplă pe ecran aproape o face să uite că-i ţine companie unui cadavru.

Este o imagine aeriană, filmată cu un teleobiectiv puternic, dintr-un elicopter care zboară pe deasupra pieţei de vechituri din Motton unde vor parca autobuzele. Primii localnici din Chester’s Mill au ajuns deja