Un comentator de ştiri turuie, folosind cuvinte ca „minunat” şi „uluitor”. A doua oară când spune: „N-am mai văzut niciodată aşa ceva”, Marta opreşte sonorul, gândindu-se: „Nimeni n-a mai văzut, tăntălăilor.” Vrea să se ridice şi să se uite ce-o fi de mâncare pe la bucătărie (poate că nu e tocmai frumos, cu un mort în cameră, da-i e foame, fir-ar să fie), când imaginea de pe ecran se caşetează. În stânga, un alt elicopter urmăreşte acum coloana de autobuze care ies din Castle Rock, iar pe burtieră scrie: „VIZITATORII VOR SOSI LA SCURT TIMP DUPĂ ORA 10:00.”

Are timp să-şi pună o gustare, în fond. Marta găseşte crochete, unt de arahide şi, spre marea ei încântare, trei sticle de bere Budweiser rece. Le duce pe toate înapoi în living, pe o tavă, şi se instalează.

— Mersi, Unchiu’, spune ea.

Chiar şi cu sonorul închis, mai ales cu sonorul închis, imaginile juxtapuse sunt captivante, hipnotice. Când prima bere îşi face efectul (înveselind-o!), Marta îşi dă seama că e ca şi cum ar aştepta ca o forţă irezistibilă să întâlnească un obiect de neclintit şi se întreabă dacă impactul va fi exploziv.

Nu departe de mulţimea care soseşte, pe gorganul unde a săpat mormântul tatălui său, Ollie Dinsmore stă rezemat în cazma, privind cum se adună oamenii: două sute, apoi patru sute, apoi opt. Opt sute cel puţin. Vede o femeie cu copilul în cârcă, într-unul dintre acele port-bebe-uri Papoose, şi se întreabă dacă nu cumva e nebună, să vină cu un copil atât de mic într-o asemenea căldură, fără măcar o pălărioară pe cap. Orăşenii sosiţi stau în soarele pâclos, aşteptând neliniştiţi autobuzele. Ollie îşi imaginează ce drum trist şi încet îi aşteaptă la întoarcere, după ce euforia se va stinge. Atâta distanţă, până înapoi acasă, prin căldura sufocantă de la sfârşitul după-amiezii. Apoi, revine la ceea ce făcea.

În spatele mulţimii tot mai numeroase, pe ambele acostamente ale Şoselei 119, poliţiştii – vreo duzină de agenţi, în majoritate dintre cei noi, conduşi de Henry Morrison – şi-au parcat maşinile, cu girofarurile în funcţiune. Ultimele două maşini de poliţie sosesc cu întârziere, fiindcă Henry le-a ordonat să ia în portbagaje containere cu apă, de la cişmeaua pompierilor unde, după cum a descoperit el, generatorul nu numai că merge, dar pare să mai poată rezista încă vreo două săptămâni. Nu e nici pe departe destulă apă, o cantitate prostesc de mică faţă de proporţiile mulţimii, dar mai mult de-atât n-au ce să facă. O vor păstra pentru oamenii care leşină din cauza soarelui. Henry speră să nu fie mulţi, dar ştie că tot au să leşine câţiva şi-l blestemă pe Jim Rennie pentru că n-a luat măsuri pregătitoare. Ştie că lui Rennie puţin îi pasă, ceea ce, după părerea lui, agravează neglijenţa.

A pornit cu Pamela Chen, singura dintre noile „ajutoare speciale” în care are deplină încredere, iar când vede cât de imensă e mulţimea, îi spune să telefoneze la spital. Ar trebui să vină ambulanţa, pentru orice eventualitate. Pamela revine peste cinci minute, cu o veste pe care Henry o găseşte pe cât de incredibilă, pe atât de puţin surprinzătoare. La telefonul recepţiei a răspuns o pacientă – o tânără care s-a internat în aceeaşi dimineaţă, cu o fractură de antebraţ. Spune că tot personalul medical e plecat, cu tot cu ambulanţă.

— E pur şi simplu nemaipomenit, remarcă Henry. Sper ca talentele tale la acordat primul ajutor să fie la înălţime, Pammie, fiindcă s-ar putea să avem nevoie de ele.

— Eu ştiu să fac respiraţie artificială şi masaj cardiac, răspunde Pamela.

— Bun.

Henry arată spre Joe Boxer, dentistul iubitor de vafe Eggo. Boxer poartă o brasardă albastră şi, plin de importanţă, dirijează circulaţia oamenilor de pe ambele părţi ale drumului (cei mai mulţi nu-i dau nicio atenţie).

— Şi dacă e vreunul de-l dor dinţii, să i-i scoată papagalul ăla îngâmfat.

— Dac-o avea bani să-l plătească, replică Pamela, care s-a confruntat cu Joe Boxer când i-a crescut măseaua de minte, iar tipul a zis ceva despre „serviciu contra serviciu”, privindu-i sânii cu un aer care n-o încânta deloc.

— Cred că am în maşină o şapcă Red Sox, spune Henry. Dacă o găseşti, vrei să le-o duci ălora de-acolo? continuă el, arătând spre femeia pe care Ollie a observat-o deja, cea care ţine copilul cu capul gol. Pune-i-o copilului pe cap şi zi-i maică-sii că-i o idioată.

— Îi duc şapca, da’ aşa ceva nu-i spun, răspunde încet Pamela. E Mary Lou Costas. Are şaptişpe ani, a fost măritată cam un an c-un camionagiu aproape de două ori mai în vârstă decât ea şi probabil speră că va veni s-o vadă.

Henry oftează.

— Tot idioată rămâne, dar cred că la şaptesprezece ani aşa suntem toţi.

Şi încă mai vin. Un bărbat pare să nu aibă apă la el, dar ţine în mâini o boxă mare din care urlă predica de la WCIK. Doi oameni care au venit cu el desfăşoară un banner cu inscripţia „VĂ RUGĂM SALVA-ŢINE” scrisă stângaci.

— O să iasă nasol, murmură Henry – şi, desigur, are dreptate; atâta numai că nu ştie cât de nasol.

Mulţimea tot mai numeroasă aşteaptă în soare. Cei cu băşica mai slabă o iau spre tufişurile din partea apuseană a drumului, să se uşureze. Majoritatea se zgârie înainte de a se rezolva. O femeie supraponderală (Mabel Alston; mai suferă şi de dia-Betty, cum îi zice ea) îşi luxează glezna şi rămâne pe jos zbierând până vin doi bărbaţi şi o ridică din nou, pe piciorul nevătămat. Lennie Meechum, dirigintele poştei (cel puţin până săptămâna asta, când orice corespondenţă cu restul ţării s-a contramandat) ia cu împrumut un baston şi i-l oferă. Apoi, îi spune lui Henry că Mabel are nevoie de-o maşină care s-o ducă înapoi în oraş. Henry răspunde că nu se poate lipsi de niciuna. Va trebui să se aşeze undeva la umbră, adaugă el.

Lennie gesticulează spre ambele laturi ale drumului.

— În caz