Henry arată către Ferma Dinsmore.

— Acolo-i umbră destulă.

— La patru sute de metri distanţă! răspunde Lennie, indignat.

De fapt, sunt cel mult două sute de metri, dar Henry nu-l mai contrazice.

— Aşaz-o în maşina mea, pe locul din faţă.

— La soare e o căldură infernală, spune Lennie. O s-aibă nevoie de ventilaţie.

Da, Henry ştie că va avea nevoie de aer condiţionat, ceea ce-ar însemna să pornească motorul şi să consume benzină. Pe moment, nu duce lipsă – presupunând c-o pot scoate din rezervoarele de la Gas and Grocery, mai bine zis – şi-şi zice că de asta va trebui să se ocupe mai târziu.

— Cheia e în contact, spune el. Pune pe răcoros, da?

Lennie înţelege şi se întoarce la Mabel, dar ea nu e gata să se mişte din loc, deşi s-a înroşit la faţă, iar sudoarea îi şiroieşte pe obraji.

— Încă n-am făcut! rage ea. Şi trebuie să fac!

Leo Lamoine, unul dintre agenţii cei noi, vine agale spre Henry, care s-ar putea lipsi de compania lui. Leo are o gulie pe post de creier.

— Cum a ajuns aici, mă nene? întrebă el.

Leo Lamoine e genul de om care le spune tuturor „mă nene”.

— Nu ştiu, dar cumva a reuşit, răspunde obosit Henry, simţind că-l apucă durerea de cap. Adună câteva femei s-o ducă în spatele maşinii mele şi s-o ţină cât face pipilică.

— Pe care, mă nene?

— Unele mai voinice, zice scurt Henry şi pleacă, înainte să-l biruie pofta irezistibilă de a-l pocni pe Leo Lamoine în nas.

— Ce fel de poliţie mai e şi asta? întreabă o femeie, în timp ce, împreună cu alte patru, o însoţeşte pe Mabel până după maşina trei, unde Mabel va face pipi ţinându-se de bară, sub protecţia cuviincioasă a celorlalte.

„Graţie lui Rennie şi Randolph, vitejii voştri conducători, e o poliţie complet nepregătită”, ar răspunde Henry, dar se abţine. Ştie că gura lui slobodă i-a creat probleme în seara trecută, când a propus ca Andrea Grinnell să vorbească până la capăt, aşa că spune numai atât:

— Singura pe care o avem.

La drept vorbind, majoritatea oamenilor, la fel ca garda feminină de onoare a lui Mabel, sunt mai mult decât dispuşi să se ajute între ei. Cei care n-au uitat să aducă apă o împart cu cei ce nu şi-au adus şi majoritatea sorb doar câte puţin. În fiecare mulţime există şi idioţi, iar cei de-aici beau cu poftă, pe negândite. Unii mestecă fursecuri şi crochete care le vor spori setea. Fetiţa lui Mary Lou Costas începe să plângă nervos sub şapca Red Sox, care e mult prea mare pentru ea. Mary Lou a adus o sticlă de apă, iar acum începe să tamponeze gâtul şi obrajii încinşi ai copilului. Curând, sticla va fi goală.

Henry o apucă de braţ pe Pamela Chen şi arată din nou spre Mary Lou:

— Ia sticla aia şi umple-o de la noi. Şi-ncearcă să nu te vadă prea mulţi oameni, altfel o să ni se termine toată până la amiază.

Pamela se supune, iar Henry îşi zice: „Avem măcar una care chiar ar putea fi o bună poliţistă de provincie, dacă şi-ar dori vreodată postul”.

Nimeni nu se deranjează să se uite unde merge Pamela. Foarte bine. La apariţia autobuzelor, aceşti oameni vor uita complet de căldură şi sete – pentru un timp. Desigur, după ce pleacă vizitatorii… şi având în faţă un drum lung pe jos până înapoi în oraş…

Lui Henry îi vine o idee. Îşi trece în revistă „agenţii” şi vede mulţi tâmpiţi, dar şi câţiva oameni în care are încredere; Randolph i-a luat pe aproape toţi cei măcar pe jumătate normali într-un soi de misiune secretă. Henry crede că are legătură cu afacerea de care l-a acuzat Andrea pe Rennie, cea cu drogurile, dar nu-l interesează. Tot ce ştie este că nu-s aici, iar el nu poate face faţă singur misiunii.

Dar ştie cine ar putea şi-l cheamă.

— Ce vrei, Henry? întreabă Bill Allnut.

— Ai cheile de la şcoală?

Allnut, care de treizeci de ani e omul de serviciu al şcolii medii, dă din cap.

— Aici le am, se bate el cu palma peste inelul de chei care luceşte în soare. Le port mereu la mine, de ce?

— Ia maşina patru, şi întoarce-te în oraş cât poţi de repede, cu grijă să nu dai peste unii întârziaţi. Adu aici unul dintre autobuzele şcolii. Unul din alea cu patruzeci şi patru de locuri.

Bărbatul nu pare deloc încântat. Strânge din fălci, cu o expresie yankee pe care Henry, el însuşi yankeu, a văzut-o toată viaţa, o cunoaşte bine şi n-o poate suferi. E o mutră rău prevestitoare, care spune: „Mă doare capu’d-ale mele, colega.”

— Ce? Ai înnebunit? Vrei să-i bagi pe toţi ăştia într-un singur autobuz?

— Nu pe toţi, doar pe cei care nu se vor mai putea întoarce singuri.

Henry se gândeşte la Mabel şi la fetiţa lui Mary Lou Costas, dar ştie că pe la trei după-amiază vor fi mult mai mulţi pe care n-o să-i mai ţină puterile deloc să facă tot drumul pe jos. Sau măcar o parte din el.

Bill Allnut strânge din fălci şi mai tare; acum, bărbia i se repede în faţă ca prova unui vapor.

— Nu merg, dom’le. Vin cei doi băieţi ai mei, cu nevestele, aşa au zis. Îşi aduc şi copiii. Nu vreau să-i pierd. Şi nici pe nevastă-mea n-o las singură. E cu nervii-n pioneze.

Henry ar vrea să-l zgâlţâie pentru cât de prost e (şi să-l strângă de gât, pentru cât e de egoist). În schimb, îi cere cheile, întrebându-l care e cea de la garaj. Pe urmă, îi spune să se ducă înapoi la nevastă-sa.

— Îmi pare rău, Henry, se scuză Allnut, da’ tre’ să-mi văd copiii şi nepoţii. Am şi eu dreptu’ ăsta. Nu eu i-am chemat aici pe toţi slăbănogii, şontorogii şi orbeţii. De ce să plătesc eu că-s ei proşti?

— Corect, eşti un american de soi, nu încape nicio îndoială, replică Henry. Dispari din ochii mei.

Allnut