deschide gura să protesteze, se gândeşte mai bine (poate întrezăreşte ceva pe chipul agentului Morrison) şi pleacă târându-şi picioarele. Henry ţipă după Pamela, care nu protestează când e trimisă înapoi în oraş, întrebând doar unde anume şi de ce. El îi explică.

— OK, dar… autobuzele alea au schimbător standard? Că dacă au, nu pot să şofez.

Henry îi strigă întrebarea lui Allnut, care stă lângă Dom cu soţia lui, Sarah, amândoi privind nerăbdători în lungul şoselei pustii dinspre Motton.

— Număru’ Şaişpe-i standard! strigă Allnut. Toate alelalte-s automate! Şi zi-i să fie atentă la centură! Autobuzele ălea nu pornesc dacă şoferu’ nu şi-o pune!

Henry o expediază pe Pamela, spunându-i să se grăbească pe cât de mult îi permite prudenţa. Vrea ca autobuzul să vină imediat.

La început, oamenii de lângă Dom stau în picioare, privind neliniştiţi către drumul pustiu. Cu timpul, cei mai mulţi se aşază. Cei care şi-au adus pături le întind pe jos. Unii îşi ţin umbră cu pancartele. Conversaţiile lâncezesc, iar vocea lui Wendy Goldstone se aude foarte clar când o întreabă pe prietena ei, Ellen, unde sunt greierii – din ierburile înalte nu se aude niciun ţârâit.

— Sau am surzit eu…?

N-a surzit. Greierii tac sau sunt morţi.

În studioul WCIK, spaţiul central, aerisit (şi răcoros) răsună de vocea lui Ernie „The Barrell” Kellogg şi ale His Delight Trio, cântând „Am primit un telefon din Cer şi la aparat era Iisus”. Cei doi bărbaţi nu ascultă; se uită la televizor, tot atât de fascinaţi de imaginile de pe ecranul caşetat ca Marta Edmunds (care-i la al doilea Bud şi a uitat complet de cadavrul bătrânului Clayton Brassey acoperit cu cearşaful). Sunt la fel de captivaţi ca toţi telespectatorii din America şi – da – din întreaga lume.

— Uită-te la ei, Sanders, şopteşte Chef.

— Mă uit, răspunde Andy.

O ţine pe CLAUDETTE în poală. Chef i-a oferit şi două grenade de mână, dar de astă dată Sanders a refuzat. Se teme să nu-i smulgă uneia cuiul şi apoi să încremenească. A văzut chestia asta într-un film.

— E uluitor, dar nu crezi c-ar fi bine să ne pregătim pentru vizitatorii noştri?

Chef ştie că Andy are dreptate, dar îi e greu să-şi ia ochii de la ecran, unde elicopterul urmăreşte autobuzele şi marele car de televiziune din fruntea coloanei. Cunoaşte fiecare loc pe unde trec; sunt recognoscibile chiar şi de la înălţime. De-acum, vizitatorii se apropie.

„Cu toţii ne apropiem de-acum”, îşi spune el.

— Sanders!

— Ce-i, Chef?

Bărbatul îi întinde o cutie de Sucrets.

— „Nici piatra nu-i va ascunde, nici copacul mort nu le va da adăpost, nici greierele alinare.” Îmi scapă din care carte-i asta…

Andy deschide cutia, vede îndesate înăuntru şase ţigări groase, răsucite manual, şi-şi zice: „Ăştia-s soldaţii extazului.” E cel mai poetic gând din viaţa lui şi-i aduce lacrimi în ochi.

— Poţi să-mi dai un amin, Sanders?

— Amin.

Chef închide televizorul cu telecomanda. Ar vrea să vadă sosirea autobuzelor – drogat sau nu, paranoid sau nu, îi place la fel de mult ca oricui o revedere fericită –, dar oamenii cei amarnici pot veni în orice moment.

— Sanders!

— Da, Chef.

— Mă duc să scot din garaj camionul Mese Creştine pe Roţi şi să-l parchez în celălalt capăt al magaziei. Pot să stau în spatele lui şi să văd bine pădurea.

Îl ia pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. Grenadele prinse de el se leagănă, zăngănind.

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur că pe-acolo au să vină. E un drum de acces. Probabil îşi imaginează că nu ştiu de el, dar…

Ochii lui roşii sticlesc.

— … Chef ştie mai multe decât crede lumea.

— Ştiu. Te iubesc, Chef.

— Mulţumesc, Sanders. Şi eu te iubesc. Dacă vin din pădure, îi las să iasă şi pe urmă-i cosesc ca pe spice la vremea secerişului. Da’ nu putem pune toate ouăle într-un singur coş. Aşa că vreau să te duci în faţă, unde-am stat prima dată. Dacă apar unii şi pe-acolo…

Andy o ridică pe CLAUDETTE.

— Exact, Sanders. Da’ să nu te pripeşti. Lasă-i să vină cât mai mulţi, până să deschizi focul.

— Aşa am să fac.

Uneori, Andy are senzaţia că totul e un vis; şi acum e unul dintre acele momente.

— Ca grânele la seceriş.

— Mda, foarteee. Da’ ascultă aici, că-i important, Sanders. Dacă m-auzi că-ncep să trag, nu veni imediat. Şi nici eu n-am să vin imediat dacă te-aud pe tine că tragi. S-ar putea să se prindă că nu suntem în acelaşi loc, da’ am eu un plan şi pentru asta. Poţi să fluieri?

Andy îşi înfige două degete în gură şi scoate un şuierat răsunător.

— Bravo, Sanders. E chiar uluitor.

— În gimnaziu am învăţat.

„Când viaţa era mult mai simplă”, se abţinu el să adauge.

— N-o faci decât dacă eşti în pericol să te învingă. Atunci, am să vin. Şi dacă m-auzi pe mine că fluier, alergi cât poţi de tare ca să-mi întăreşti poziţia.

— OK.

— Hai să fumăm una înainte, Sanders, ce zici?

Andy e de acord.

Pe Black Ridge, la marginea Livezii McCoy, şaptesprezece exilaţi din oraş stau profilaţi pe orizontul mânjit, ca indienii dintr-un western de John Ford. Cei mai mulţi se uită într-o tăcere fascinată la parada neauzită a oamenilor care merg pe Şoseaua 119. Sunt la aproape nouă kilometri distanţă, dar imensitatea mulţimii o face să sară în ochi.

Rusty e singurul care se uită la ceva aflat mai aproape, iar ceea ce vede îl umple de o asemenea uşurare, încât îi vine să cânte. Un furgon Odyssey argintiu goneşte pe Black Ridge Road. I se opreşte respiraţia când se apropie de liziera pădurii şi de centura luminoasă, care a redevenit invizibilă. Are timp să-şi spună cât de oribil ar fi ca persoana de la volan – Linda, probabil – să leşine, cauzând un accident, dar imediat maşina trece de zona periculoasă. Parcă-parcă a oscilat puţin, dar Rusty ştie că s-ar putea să i se fi părut doar. În curând vor fi aici.

Stau la o sută de metri în stânga cutiei, totuşi Joe McClatchey are impresia c-o poate simţi: o mică pulsaţie care-i înghionteşte creierul la fiecare fulgerare a luminii de culoarea lavandei. E posibil doar să-i joace imaginaţia feste, deşi n-ar prea crede.

Barbie stă lângă el, cu