— Am o senzaţie nasoală, domnule Barbara. Toţi oamenii ăia la un loc… E groaznic.

— Aşa e, îi dă dreptate Barbie.

— Şi ăia se uită la ei. Capetele-de-piele. Le simt.

— Şi eu simt, confirmă Barbie.

— Şi eu, adaugă Julia, atât de încet, încât aproape că nu se aude.

În sala de şedinţe a Primăriei, Big Jim şi Carter Thibodeau privesc în tăcere cum imaginea caşetată de pe ecranul televizorului e înlocuită cu un cadru filmat de la sol. Iniţial, camera se cam zgâlţâie, ca atunci când se apropie o tornadă sau imediat după explozia unei maşini-capcană. Cerul, pietrişul, nişte picioare alergând… Cineva mormăie:

— Hai, mai repede!

Wolf Blitzer spune:

— Carul de reportaj a sosit. Operatorii se grăbesc, după cum vedeţi, dar sunt sigur că într-un moment… da. O, Doamne, ia priviţi!

Obiectivul se stabilizează spre sutele de locuitori din Chester’s Mill veniţi la Dom, chiar în timp ce aceştia se ridică în picioare. Parcă ar fi o adunare în aer liber a unor credincioşi care tocmai şi-au terminat rugăciunea. Cei din faţă sunt împinşi spre Dom de cei din spate; Big Jim vede nasuri, obraji şi buze turtite, ca şi cum orăşenii ar fi înghesuiţi lângă un perete de sticlă. Un moment, simte că-l ia cu ameţeală, apoi îşi dă seama de ce: e prima oară când îl vede din exterior. Pentru întâia dată, devine conştient de enormitatea şi realitatea Domului. Pentru întâia dată, îi e cu adevărat frică.

Slab, uşor amortizat de Dom, se aude zgomotul unor focuri de pistol.

— Cred că aud împuşcături, spune Wolf. Anderson Cooper, le auzi şi tu? Ce se întâmplă?

Încet, ca şi cum ar vorbi din deşerturile Australiei, prin satelit, Cooper răspunde:

— Wolf, încă n-am ajuns, dar am un mic monitor şi se pare că…

— Acum văd şi eu, spune Wolf. Se pare că…

— Ăsta-i Morrison, comentează Carter. Are coaie, atâta pot să zic.

— De mâine, a zburat, replică Big Jim.

Carter îl priveşte, înălţând din sprâncene.

— Pentru ce-a zis aseară, la adunare?

Big Jim îşi îndreaptă spre el degetul arătător.

— Ştiam eu că eşti băiat deştept.

La Dom, Henry Morrison nu se gândeşte la întrunirea din seara trecută, nici la curaj, nici măcar că trebuie să-şi facă datoria; îşi spune că oamenii vor fi storciţi lângă Dom dacă nu face ceva, şi repede. Aşa că trage cu pistolul în sus. Urmându-i exemplul, alţi câţiva poliţişti – Todd Wendlestat, Rance Conroy şi Joe Boxer – fac la fel.

În locul strigătelor (şi al ţipetelor de durere ale oamenilor din faţă, care sunt striviţi) se lasă o tăcere şocată, iar Henry ordonă prin portavoce:

— RĂSPÂNDIŢI-VĂ! RĂSPÂNDIŢI-VĂ, CE DRACU’! E LOC PENTRU TOATĂ LUMEA, NUMAI SĂ VĂ RĂSPÂNDIŢI ÎN PIZDA MĂ-SII DE TREABĂ!

Obscenitatea are un efect calmant mai puternic decât împuşcăturile şi, cu toate că cei mai încăpăţânaţi rămân pe şosea (cu Bill şi Sarah Allnut în poziţii vizibile, alături de Johnny şi Carrie Carver), ceilalţi încep să se împrăştie pe lângă Dom. Unii o iau la dreapta, dar majoritatea aleg stânga, spre pajiştea lui Alden Dinsmore, pe unde-i mai uşor de mers. Henrietta şi Petra sunt printre ei, clătinându-se puţin, din cauza porţiilor liberale de Rachetă Seacă din Canada.

Henry Morrison îşi pune arma la loc în teacă şi le ordonă celorlalţi agenţi să facă şi ei acelaşi lucru. Wendlestat şi Conroy se supun, dar Joe Boxer îşi ţine mai departe în mână .38-ul cu ţeavă scurtă – cea mai tare poantă de sâmbătă seara pe care-a văzut-o Henry vreodată.

— Hai şi obligă-mă, se strâmbă el, iar Henry îşi zice: „E un coşmar. O să mă trezesc curând, la mine-n pat, am să mă duc la geam şi-am să stau acolo privind o frumoasă zi de toamnă…”

Mulţi dintre cei care au preferat să rămână la distanţă de Dom (un număr neliniştitor de mare se mai află în oraş, fiindcă au început problemele respiratorii) pot vedea totul la televizor. Vreo treizeci-patruzeci au gravitat spre Dipper’s. Tommy şi Willow Anderson s-au dus la Dom, dar au lăsat localul deschis şi televizorul pornit. Oamenii care se adună pe podeaua de esenţă tare se uită în tăcere, deşi unii lăcrimează. Imaginile de pe ecranul de înaltă definiţie sunt limpezi precum cristalul. Şi le frâng inimile.

Nu sunt singurii afectaţi de tabloul celor opt sute de oameni aliniaţi pe lângă bariera invizibilă, unii cu palmele proptite pe aer, după cum se pare. Wolf Bitzer spune:

— În viaţa mea n-am mai văzut un asemenea dor pe feţele unor oameni. Cred…

Vocea i se îneacă, apoi încheie:

— … Cred că e mai potrivit să lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Şi tace. Scena nu are nevoie de nicio descriere.

La conferinţa de presă, Cox a spus: „Vizitatorii vor debarca şi vor merge pe jos… li se va permite accesul până la doi metri de Dom. Considerăm că e o distanţă sigură…” Evident, nici vorbă de aşa ceva. Imediat ce portierele autobuzelor se deschid, se revarsă torente de oameni, strigând numele celor mai dragi şi mai apropiaţi. Unii cad şi sunt călcaţi în picioare (unul îşi va pierde viaţa în această debandadă, iar paisprezece vor fi răniţi, dintre care şase grav). Soldaţii care încearcă să blocheze accesul spre zona moartă de lângă Dom sunt daţi la o parte. Panglicile galbene pe care scrie „NU DEPĂŞIŢI” sunt smulse şi dispar în praful stârnit de picioarele care aleargă. Nou-sosiţii dau năvală şi se răsfiră pe partea lor, cei mai mulţi plângând şi toţi strigându-şi soţiile, soţii, bunicii, fiii, fiicele, logodnicele. Patru oameni au minţit în legătură cu diversele lor dispozitive medicale electronice sau au uitat de ele. Trei mor pe loc; al patrulea, care nu-şi văzuse implantul auditiv cu baterii pe lista obiectelor interzise, o să zacă în comă o săptămână, înainte de a sucomba de pe urma hemoragiilor cerebrale multiple.

Puţin câte puţin, se dispun într-o oarecare ordine, iar camerele de