televiziune înregistrează totul. Îi observă pe orăşeni şi vizitatori cum îşi apasă palmele de peretele invizibil dintre ele; îi văd cum încearcă să se sărute; examinează bărbaţi şi femei care plâng privindu-se în ochi; îi remarcă pe cei care leşină, atât sub Dom, cât şi afară, şi pe cei care cad în genunchi şi se roagă faţă-n faţă, cu mâinile împreunate; îl imortalizează pe omul de afară care începe să bată cu pumnii în ceea ce-l ţine despărţit de soţia lui însărcinată, până când pielea îi cedează şi sângele ţâşneşte în aer; trag cu ochiul la bătrâna care încearcă să-şi treacă degetele, cu vârfurile albite şi aplatizate de suprafaţa nevăzută, pe fruntea nepoatei sale ce suspină.

Elicopterul presei decolează din nou şi zboară încet, transmiţând imagini ale unui şarpe uman dublu care se întinde pe o distanţă de patru sute de metri. În partea dinspre Motton, frunzele sunt învăpăiate, dansând în culorile de la sfârşitul lunii octombrie; pe partea oraşului Chester’s Mill atârnă inerte. În spatele orăşenilor – pe drum, pe câmpii, prin tufişuri – zac zeci de pancarte aruncate pe jos. În acest moment al reîntâlnirii (dacă i se poate spune reîntâlnire), toate politicile şi protestele au fost date uitării.

Candy Crowley spune:

— Wolf este fără îndoială cel mai straniu şi mai trist eveniment la care am asistat în toţi anii de când sunt reporter.

Şi totuşi, fiinţele omeneşti sunt foarte adaptabile şi, puţin câte puţin, surescitarea şi stranietatea încep să dispară. Revederile se combină cu vizitele. Iar în spatele vizitatorilor, cei care au fost doborâţi – de ambele părţi ale Domului – sunt duşi pe braţe. În partea dinspre Chester’s Mill nu există niciun cort al Crucii Roşii. Poliţiştii îi culcă în puţina umbră de lângă maşinile lor, ca s-o aştepte pe Pamela Chen şi autobuzul şcolii.

La secţia de poliţie, cei din grupul pregătit pentru raidul de la WCIK se uită cu aceeaşi fascinaţie tăcută ca tuturor celorlalţi. Randolph îi lasă; mai au puţin timp. Verifică numele de pe listă, apoi îi face semn lui Freddy Denton să-l urmeze pe treptele de la intrare. Se aştepta ca acesta să protesteze că n-a primit funcţia de comandant al misiunii (toată viaţa, Peter Randolph i-a judecat pe ceilalţi după sine însuşi), dar nici vorbă. E o treabă mult mai grea decât scosul beţivanilor bătrâni din magazinele cu preţ redus, iar Freddy e încântat să scape de o asemenea responsabilitate. Nu l-ar deranja ca laudele să-i revină lui, dacă merge totul bine, dar dacă nu iese? Randolph nu-şi face asemenea probleme. Un scandalagiu fără slujbă şi un farmacist manierat şi blajin care n-ar zice „căcat” nici dacă l-ar găsi-n farfurie? Ce-ar putea ieşi prost?

Iar Freddy descoperă, în timp ce aşteaptă amândoi pe treptele pe unde s-a rostogolit Piper Libby nu cu mult timp în urmă, că n-o să se poată eschiva complet de la rolul de conducător. Randolph îi dă o hârtie. Pe ea sunt scrise şapte nume. Unul este al lui Freddy. Ceilalţi şase sunt Melvin Searles, George Frederick, Marty Arsenault, Aubrey Towle, Stubby Norman şi Lauren Conree.

— Vei merge cu grupul ăsta pe drumul de acces, îi spune Randolph. Îl ştii?

— Mda, porneşte din Little Bitch, în partea asta a oraşului. Tatăl lui Sam Jeg a bătătorit porţiunea a…

— Nu mă interesează cine-a bătătorit-o, îl întrerupe Randolph, mergeţi doar până la capătul drumului. La amiază, îţi duci oamenii prin fâşia de pădure de-acolo. O să ieşiţi în spatele postului de radio. La amiază, Freddy. Asta înseamnă niciun minut înainte sau după.

— Credeam că era vorba să mergem cu toţii pe-acolo, Pete.

— S-au schimbat planurile.

— Şi Big Jim ştie că s-au schimbat?

— Big Jim e Ales, Freddy. Şeful Poliţiei sunt eu. Şi mai sunt şi superiorul tău, aşa că eşti bun să taci din gură şi să asculţi?

— Scu-zee, zice Freddy şi-şi pune mâna pâlnie la ureche, cu un aer cel puţin obraznic.

— Voi parca maşina pe drumul care trece prin faţa postului de radio. O să-i iau cu mine pe Stewart şi Fern. Şi pe Roger Killian. Dacă Bushey şi Sanders sunt atât de proşti, încât să vă opună rezistenţă – dacă auzim focuri de armă din dosul studioului, cu alte cuvinte –, vom năvăli toţi trei şi le cădem în spate. Ai înţeles?

— Mda…

Lui Freddy planul chiar i se pare destul de bun.

— În regulă, hai să ne sincronizăm ceasurile.

— Ăă… poftim?

Randolph oftează.

— Să ne potrivim ceasurile la secundă, pentru ca momentul amiezei să vină în acelaşi timp la amândoi.

Freddy e tot nedumerit, dar se conformează.

Din staţia de emisie-recepţie, cineva, pare să fie Stubby, strigă:

— Hopa, alta care-a muşcat ţărâna! Zac leşinaţii ăştia la umbra maşinilor de zici că-s lemne!

Cuvintele lui sunt întâmpinate cu râsete şi aplauze. Toţi sunt activaţi, surescitaţi la gândul unei „posibile misiuni de tragere”, cum îi zice Melvin Searles.

— Îi dăm bice la unşpe şi-un sfert, îi spune Randolph lui Freddy. Aşa, mai avem aproape trei sferturi de oră ca să vedem emisiunea de la televizor.

— Vrei popcorn? îl întreabă Freddy. Avem cu ghiotura, în dulap, deasupra la microunde.

— Ar merge, cred…

Afară, la Dom, Henry Morrison se duce la maşină şi se serveşte cu o băutură rece. Are uniforma leoarcă de sudoare şi nu-şi aminteşte să se mai fi simţit vreodată atât de obosit (crede că o mare parte din asta e cauzată de aerul viciat – nu pare să-şi poată recăpăta complet suflul), dar în linii mari e mulţumit de sine şi de oamenii lui. Au reuşit să evite strivirea în masă a celor prinşi lângă Dom, pe partea asta nu a murit nimeni, încă, iar oamenii se liniştesc treptat. Vreo şase operatori de televiziune aleargă încoace şi-ncolo pe partea dinspre Motton, filmând cât pot de multe detalii ale revederilor afectuoase. Henry ştie că e o violare a intimităţii, dar se gândeşte că America şi restul lumii ar putea să aibă dreptul de a vedea acele imagini. Şi, în ansamblu, pe oameni nu pare să-i deranjeze. Unora chiar le place; au şi ei parte de cele cincisprezece minute ale lor de glorie. Henry are timp să-şi caute propriii părinţi, deşi nu e surprins când nu-i