Un nou elicopter vine dinspre apus, iar Henry nu ştie că la bord se află colonelul James Cox. Nici Cox nu e complet nemulţumit de felul în care a decurs până acum Ziua de Vizită. I s-a spus că nimeni din Chester’s Mill nu pare să se pregătească pentru o conferinţă de presă, dar asta nici nu-l miră, nici nu-l incomodează. Pe baza dosarelor tot mai bogate pe care le-a adunat, ar fi fost mai surprins dacă Rennie îşi făcea apariţia. Cox a avut de-a face cu mulţi oameni de-a lungul anilor şi poate să miroasă de la o poştă un laş tare-n gură.

Apoi, Cox vede lungul şir de vizitatori şi pe cel al orăşenilor captivi, faţă-n faţă cu ei. Priveliştea îi mută gândul de la James Rennie.

— Dacă asta nu-i cea mai mare drăcie… murmură el. Cea mai mare drăcovenie pe care-a văzut-o cineva vreodată…

Pe partea dinspre Chester’s Mill, Ajutorul Special de Şerif Toby Manning strigă:

— Vine autobuzul!

Deşi civilii abia dacă observă – sau sunt ocupaţi cu rudele, sau încă şi le mai caută – poliţiştii ovaţionează.

Henry merge în spatele maşinii şi vede că, într-adevăr, un autobuz şcolar mare şi galben tocmai trece pe lângă Jim Rennie’s Used Cars. O fi cântărind Pamela Chen doar vreo cincizeci de kile udă leoarcă, dar s-a descurcat de minune şi a mai şi găsit un autobuz încăpător.

Se uită la ceas şi vede că e unsprezece şi douăzeci. „O s-o scoatem la capăt”, îşi spune el. „O să meargă totul perfect.”

Pe Main Street, trei camioane portocalii ale municipalităţii urcă Town Common Hill. În cel de-al treilea, Peter Randolph stă înghesuit împreună cu Stew, Fern şi Roger (care trăsneşte a găini). Când ies pe 119, spre Little Bitch Road şi postul de radio, Randolph îşi dă seama de ceva şi abia reuşeşte să nu-şi dea o palmă peste frunte.

Au arme şi muniţii din belşug, dar au uitat căştile şi vestele antiglonţ.

Să se întoarcă după ele? Dacă o fac, vor ajunge pe poziţii abia la douăsprezece şi un sfert, poate chiar mai târziu. Şi, oricum, ar fi aproape sigur doar o măsură de prevedere inutilă. Sunt unsprezece oameni contra doi, iar ceilalţi vor fi, cel mai probabil, drogaţi mangă.

Serios, o să fie un fleac.

8

Andy Sanders era postat după acelaşi stejar pe care-l folosise ca acoperire şi la prima apariţie a oamenilor amarnici. Deşi nu-şi luase la el grenade, avea şase încărcătoare cu cartuşe înfipte sub curea, în faţă, plus încă patru la spate. În lada de la picioarele lui mai era o duzină. Destul cât să ţină-n loc o armată… deşi bănuia că, dacă Big Jim chiar ar fi trimis o armată, l-ar fi doborât în scurt timp. La urma urmei, el nu era decât un negustor de pastile.

Unei părţi din el nu-i venea să creadă că făcea asta, dar o altă parte – o latură a caracterului său pe care, fără metamfetamine, nu şi-ar fi bănuit-o niciodată – nutrea o încântare înverşunată. Şi indignată. Niciun Big Jim de pe lumea asta n-avea să capete nimic, nici să ia ceva de la el şi Chef. De data asta, gata cu negocierile, cu politicalele, cu lăsatul mai moale. Avea să reziste alături de prietenul lui. Alături de tovarăşul lui de suflet. Andy înţelegea că starea lui de spirit era nihilistă, dar asta nu-l deranja cu nimic. Îşi petrecuse toată viaţa calculând costuri, iar mădoarencurita drogată era o delirantă schimbare în bine.

Auzi zgomotul unor camioane apropiindu-se şi se uită la ceas. Se oprise. Ridică privirea spre cer şi, judecând după poziţia petei alburii-gălbui care fusese soarele, îşi dădu seama că trebuia să fie aproape de amiază.

Ascultă cum creştea sunetul motoarelor diesel şi, când acesta se abătu în altă direcţie, Andy avu confirmarea: compadre-le său le mirosise jocul – îl mirosise la fel de sigur ca orice fotbalist cu experienţă în apărare, într-o după-amiază de duminică. Unii dintre ei ocoleau până în spatele postului de radio, spre drumul de acces de-acolo.

Andy mai trase un fum adânc, îl ţinu în piept cât putu de mult, apoi îl expiră pufnind. Cu regret, aruncă ţigara şi o strivi sub picior. Nu voia ca fumul (oricât de delicios îi limpezea minţile) să-i trădeze poziţia.

„Te iubesc, Chef”, declară Andy Sanders în sinea lui şi trase siguranţa Kalaşnikovului.

9

Drumul de acces era brăzdat de şanţuri şi traversat de un lanţ. Freddy, aşezat la volanul camionului din faţă, nu ezită: îl luă în plin, rupându-l cu botul maşinii. Camioanele, dintre care al doilea era condus de Mel Searles, intrară în pădure.

Stewart Bowie se afla la volanul celui de-al treilea camion. Se opri în mijlocul Little Bitch Roadului, arătă cu degetul spre turnul radio WCIK, apoi îl privi pe Randolph, care stătea rezemat de portieră, cu pistolul semiautomat HK între genunchi.

— Mai mergi vreo şapte sute de metri, îl instrui Randolph, apoi trage pe dreapta şi opreşte motorul.

Era ora unsprezece şi treizeci şi cinci de minute. Excelent. Aveau timp destul.

— Care-i planul? se interesă Fern.

— Planul e să aşteptăm până la amiază. Când auzim că se trage, pornim imediat şi-i atacăm pe la spate.

— Camioanele ăstea e destul de zgomotoase, remarcă Roger. Dacă ăia le-aude că vine? O să pierdem ăla, cumîizice… elefantu’ surpriză.

— Nu ne vor auzi, răspunse Randolph. Stau în studio şi se uită la televizor, lăfăindu-se în aerul condiţionat. Nici nu vor şti ce-au păţit.

— Nu trebuia să ne luăm şi nişte veste antiglonţ sau ceva? întrebă Stewart.

— De ce să ne-nfofolim într-o zi călduroasă ca asta? Nu-ţi mai face griji. Fraierii de Cheech şi Chong de colo se vor pomeni în iad înainte să se prindă c-au crăpat.

10

Cu puţin înainte de ora douăsprezece, Julia se uită în jur şi văzu că Barbie nu era nicăieri. Când ajunse la fermă, îl găsi încărcând alimentele în furgonul de la Sweetbriar Rose. Pusese câteva sacoşe şi în cel telefonic.

— Ce faci? Abia