Barbie întoarse spre ea un chip pe care se citea tensiunea.

— Da, şi cred că am greşit. Nu ştiu dacă-i din cauză că suntem aproape de cutie sau nu, dar dintr-odată mi-a venit o senzaţie că am chiar deasupra capului lupa aia despre care vorbea Rusty, şi-n curând o să iasă soarele şi va începe să ne ardă prin ea. Sper să mă înşel.

Julia îl privi lung.

— Mai sunt şi altele? Dacă da, te-ajut. Putem să le punem la loc mai târziu.

— Într-adevăr, răspunse Barbie, cu un zâmbet încordat. Putem să le punem la loc mai târziu.

11

La capătul drumului de acces era o poieniţă cu o casă de mult abandonată. Acolo, cele două camioane portocalii se opriră, iar echipa de atac coborî. Doi câte doi, începură să dea jos sacii lungi şi grei pe care scria SECURITATE INTERNĂ. Pe unul dintre ei, un glumeţ adăugase AMINTIŢI-VĂ DE ALAMO, cu Magic Marker. Înăuntru erau alte semiautomate HK, două puşti Mossberg cu repetiţie, având o capacitate de opt cartuşe, şi muniţii, muniţii, muniţii.

— Ăă, Fred?

Era Stubby Norman.

— N-ar trebui să avem veste, sau ştiu eu…?

— Îi luăm de la spate, Stubby. Nu-ţi bate capul.

Freddy spera că vorbeşte cu mai multă convingere decât simţea. Avea un roi de fluturi în stomac.

— Le dăm şansa să se predea? întrebă Mel. Vreau să zic, domnul Sanders e Ales, şi una, alta…

La acelaşi lucru se gândise şi Freddy. Se mai gândise şi la Peretele de Onoare, unde erau afişate fotografiile celor trei poliţişti din Chester’s Mill căzuţi la datorie de la Al Doilea Război Mondial încoace. Nu ţinea deloc să-i apară şi lui fotografia pe peretele ăla şi de vreme ce şeful Randolph nu dăduse niciun ordin concret în privinţa asta, se simţi liber să-l formuleze el însuşi.

— Dacă ridică mâinile, trăiesc, spuse el. Dacă-s neînarmaţi, trăiesc. Orice altceva, se duc naibii. Are cineva vreo obiecţie?

Nimeni nu avea. Era ora unsprezece şi cincizeci şi şase de minute. Încă puţin şi…

Îşi privi oamenii (şi pe Lauren Conree care, cu faţa ei dură şi bustul mic, aproape că părea şi ea bărbat), trase adânc aer în piept şi spuse:

— După mine. În şir indian. Ne oprim la marginea pădurii şi studiem terenul.

Temerile lui Randolph în legătură cu plantele iritante se dovediră neîntemeiate, iar copacii erau destul de rari pentru ca mersul să fie destul de uşor, chiar şi cu toate armele şi muniţiile. Freddy îşi spuse că mica lui trupă străbătea într-o tăcere admirabilă desişurile de ienupăr pe care nu le putea ocoli. Începea să simtă că va ieşi totul bine. Ba chiar, aştepta aproape cu nerăbdare. Acum, că porniseră efectiv la atac, îi dispăruseră şi fluturii din stomac.

„Uşurel… îşi zise. „Încet şi fără zgomot. Şi pe urmă, zdrang! Habar n-or s-aibă ce i-a pocnit.”

12

Chef, stând pe vine în spatele camionului albastru parcat în iarba înaltă din spatele magaziei, îi auzi aproape imediat ce părăsiseră luminişul unde vechea casă Verdreaux se scufunda treptat înapoi în pământ. Pentru urechile lui sensibilizate de drog şi creierul ajuns în Zona Roşie, sunau ca o turmă de bizoni în căutarea celei mai apropiate adăpători.

Alergă în faţa camionului şi îngenunche, cu arma rezemată pe bara de şoc. Grenadele care fuseseră prinse de ţeava RĂZBOINICULUI LUI DUMNEZEU zăceau acum pe jos, în spatele lui. Spinarea slăbănoagă şi plină de coşuri îi lucea de sudoare. Avea telecomanda uşii garajului prins de elasticul pantalonilor de pijama RIBBIT.

„Răbdare”, îşi impuse el. „Nu ştii câţi sunt. Lasă-i să iasă în câmp deschis înainte de a-ncepe să tragi, şi pe urmă coseşte-i rapid. ”

Îşi puse în faţă câteva încărcătoare de rezervă pentru RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU şi aşteptă, rugându-se să nu fie nevoie ca Andy să fluiere. Rugându-se ca nici el să n-o facă. Încă mai puteau scăpa cu viaţă, ca să lupte şi în altă zi.

13

Freddy Denton ajunse la marginea pădurii, dădu la o parte cu ţeava puştii creanga unui pin şi se uită afară. Văzu o fâneaţă plină de bălării, cu turnul radio în mijloc, emiţând un zumzet slab pe care părea să-l simtă cu plombele. În jur se întindea un gard cu tăblii pe care scria „ÎNALTĂ TENSIUNE”. La stânga lui se afla clădirea de cărămizi, fără etaj, a studioului, iar între ea şi turn era un hambar mare, roşu. Bănui că era un depozit de materiale. Sau poate un laborator pentru droguri. Sau şi una, şi alta.

Marty Arsenault se strecură în spatele lui. Cercuri de sudoare îi pătau bluza de uniformă. În ochi i se citea spaima.

— Ce caută camionul ăla acolo? întrebă el, arătând cu ţeava armei.

— E de la Mese Creştine pe Roţi, răspunse Freddy. Pentru imobilizaţi la domiciliu şi alte alea. Nu l-ai văzut prin oraş?

— Ba l-am văzut, am şi ajutat să-l încarce, spuse Marty. Am trecut de la catolicism la Sfântul Mântuitor, anul trecut. Şi de ce nu-i în hambar?

Rostea cuvântul „hambar” cu accent yankeu şi suna ca behăitul unei oi frustrate.

— De unde să ştiu eu şi de ce să-mi pese? replică Freddy. Ăia doi s-în studio.

— De unde ştii?

— Păi acolo-i televizorul, şi la ora asta se dă marea emisiune de la Dom, pe toate canalele.

Marty ridică HK-ul.

— Să trag câteva gloanţe-n camionul ăla, doar ca să fiu sigur. Ar putea fi o capcană. Sau să fie amândoi în el.

Freddy îi împinse ţeava în jos.

— Doamne fereşte, te-ai sonat? Ăia nu ştiu că suntem aici, şi tu vrei să ne dai de gol? Maică-ta a avut şi copii care-au trăit?

— Să te fut, ripostă Marty.

După un moment de reflecţie, adăugă:

— Şi pe mă-ta!

Freddy se uită înapoi, peste umăr.

— Haideţi, băieţi. O tăiem peste pajişte, spre studio. Uitaţi-vă pe ferestrele din spate, ca să fiţi siguri unde-s ăia.

Şi, cu un rânjet:

— Vânt în pupa!

Aubrey Towle, un om taciturn din fire, răspunse:

— Vom vedea.

14

În camionul rămas pe Little Bitch Road, Fern Bowie spuse:

— N-aud nimic.

— O s-auzi, replică Randolph. Aşteaptă,