Era douăsprezece şi două minute.

15

Chef privi cum oamenii amarnici ieşeau din ascunzătoare, pornind în diagonală peste păşunea din spatele studioului. Trei purtau uniforme de poliţişti, iar ceilalţi patru aveau nişte bluze albastre despre care Chef bănuia că reprezentau uniforme. Îi recunoscu pe Lauren Conree (o veche clientă de pe vremea când vindea marijuana) şi pe Stubby Norman, gunoierul local. Îl mai recunoscu şi pe Mel Searles, alt client vechi şi amic al lui Junior. Mai era prieten şi cu răposatul Frank DeLesseps, ceea ce însemna că probabil făcea parte din grupul celor care o violaseră pe Sammy. Ei bine, n-avea să mai violeze pe nimeni de azi încolo…

Şapte. Pe partea asta, cel puţin. Pe-a lui Sanders, cine putea şti…?

Aşteptă, şi când nu mai apăru nimeni, se ridică în picioare, îşi rezemă coatele pe capota camionului şi strigă:

— IATĂ, SOSIT-A ZIUA DOMNULUI, EA VINE APRIGĂ, GROAZNICĂ ŞI ZBUCIUMÂND DE MÂNIE, SĂ PUSTIIASCĂ PĂMÂNTUL!

Capetele celor şapte se răsuciră brusc, dar preţ de-o clipă încremeniră, neîncercând nici să ridice armele, nici să se împrăştie. Chef văzu că numai poliţişti nu erau – doar nişte păsări care umblau pe pământ, prea proaste ca să zboare.

— ŞI SĂ-I STÂRPEASCĂ PE PĂCĂTOŞI DE PE EL! ISAIA TREISPREZECE! SELAH, FUTU-VĂ MUMA-N CUR!

Şi, cu această omilie şi chemare la judecată, Chef deschise focul, măturându-i de la stânga la dreapta. Doi dintre poliţiştii în uniforme şi Stubby Norman zburară înapoi ca nişte păpuşi dezmembrate, vopsind iarba înaltă cu sângele lor. Supravieţuitorii, rămaşi o clipă paralizaţi, se treziră brusc. Doi se întoarseră şi o luară la fugă spre pădure. Conree şi ultimul dintre poliţiştii în uniformă se repeziră către studio. Chef îi urmări cu arma şi deschise focul din nou. Kalaşnikovul râgâi o rafală scurtă, după care încărcătorul se goli.

Conree îşi trânti o mână peste ceafă ca şi cum ar fi înţepat-o o gânganie, căzu în iarbă cu faţa-n jos, dădu din picioare de două ori şi rămase nemişcată. Celălalt – un tip chel – ajunse în spatele studioului. Lui Chef nu-i prea păsa de cei doi care fugiseră în pădure, dar nu voia să-l lase pe Chelios să-i scape. Dacă ajungea la colţul clădirii, putea să-l vadă pe Sanders şi să-l împuşte în spate.

Chef înhăţă un încărcător nou şi-l trânti în armă, apăsându-l cu podul palmei.

16

Frederick Howard Denton, alias Cheliosul, nu se gândea la nimic când ajunse în spatele studioului. O văzuse pe Conree căzând cu gâtul spulberat, iar asta-i pusese capăt oricăror procese raţionale. Tot ce ştia era că nu-şi voia poza pe Peretele de Onoare. Trebuia să se adăpostească, iar asta însemna să intre-n clădire. Văzu o uşă. Dincolo de ea, un grup evanghelic cânta „Ne vom lua de mâini în jurul Tronului”.

Freddy apucă de clanţă, dar nu se mişcă.

Încuiat.

Dădu drumul armei, ridică mâna în care o ţinuse şi zbieră:

— Mă predau! Nu trage, mă pre…

Trei lovituri grele îl izbiră în josul spatelui. Văzu o pată roşie împroşcând uşa şi mai avu timp să-şi spună: „Nu trebuia să uităm de armuri.” Apoi se nărui pe picioare, continuând să se ţină cu o mână de clanţă, în timp ce lumea se risipea din jurul lui. Tot ce era el şi tot ce ştiuse vreodată se comprimă într-un singur punct de lumină arzătoare. Apoi se stinse. Mâna îi alunecă de pe clanţă. Muri în genunchi, rezemat de uşă.

17

Nici Melvin Searles nu gândea. Îi văzuse pe Marty Arsenault, George Frederick şi Stubby Norman seceraţi în faţa lui, simţise cel puţin un glonţ şuierându-i prin faţa ochilor de căcat, iar asemenea lucruri nu stimulau gândirea.

Mel fugea doar.

Se repezi printre copaci, fără să ia în seamă crengile care-l plesneau peste faţă, căzând o dată, ridicându-se din nou şi în fine dând buzna în poiana unde erau camioanele. Să sară într-unul şi să plece cu el ar fi fost cel mai raţional lucru, dar Mel şi raţiunea o luaseră pe căi diferite. Ar fi fugit în linie dreaptă pe drumul de acces, până la Little Bitch, dacă celălalt supravieţuitor al grupului din spate nu-l prindea de umăr, împingându-l în trunchiul gros al unui brad.

Era Aubrey Towle, fratele lui Ray, librarul – un bărbat înalt, deşirat şi cu ochi spălăciţi, care uneori îşi ajuta fratele să aranjeze cărţile pe rafturi, dar nu vorbea prea mult. În oraş existau oameni care-l credeau cam înapoiat mintal, însă acum Aubrey nu mai părea deloc înapoiat. Şi nici panicat.

— Eu mă duc înapoi şi-l termin pe banditul ăla, îl informă el pe Mel.

— Succes, amice, răspunse Mel.

Se desprinse de copac şi se întoarse iar spre drumul de acces.

Aubrey Towle îl îmbrânci din nou, şi mai tare. Îşi dădu părul la o parte din ochi, apoi îşi îndreptă puşca Heckker Koch spre mijlocul lui Mel.

— Nu pleci nicăieri.

Din spatele lor se auzi o nouă rafală. Şi urlete.

— Auzi? întrebă Mel. Vrei să ne-ntoarcem acolo?

Aubrey îl privi cu răbdare.

— Nu e nevoie să vii cu mine, dar ai să mă acoperi. Înţelegi ce-ţi spun? Mă acoperi sau te împuşc cu mâna mea.

18

Chipul şefului Randolph se lăţi într-un rânjet încordat.

— Inamicul a fost atacat în zona din spate a obiectivului. Totul decurge conform planului. Porneşte, Stewart. Drept pe alee. Vom debarca şi trecem prin studio.

— Şi dacă-s în hambar? întrebă Stewart.

— Atunci, tot îi vom putea lovi din spate. Şi-acum, porneşte! Până nu pierdem momentul.

Stewart Bowie porni.

19

Andy auzi focurile de armă din spatele magaziei, dar Chef nu fluiera, aşa că rămase pe loc, ascuns după copac. Spera că-n spate totul mergea bine, fiindcă acum avea şi el problemele lui: un camion municipal care se pregătea să cotească pe aleea postului de radio.

În timp ce maşina se apropia, Andy se retrase încet în spatele stejarului, astfel încât trunchiul să fie mereu între el şi camion. Acesta se opri. Portierele se deschiseră şi coborâră patru oameni. Andy