Abra avusese dreptate să insiste – idee de ultim moment – să-l ia cu el pe Ţopăilă, iepuraşul ei de pluş.

— Aşa voi avea pe ce să mă concentrez, zisese ea.

Cel mai bine ar fi înţeles-o un domn-neom, pe numele lui de mocofan Barry Smith. Acesta învăţase şmecheria de la Taica Flick şi o folosise de multe ori.

La fel de mult o ajuta şi faptul că David Stone povestea tot soiul de întâmplări de familie, multe dintre ele necunoscute de Abra. Chiar şi aşa, Dan tot nu era sigur că toate astea ar fi dat rezultate dacă cel care trebuia s-o găsească nu ar fi fost grav bolnav.

— Dar nu te poate localiza vreunul din ceilalţi? o întrebase el.

— Doamna cu pălărie ar fi putut, chiar şi din celălalt capăt al ţării, numai că ea nu mai vrea să se bage în chestia asta.

Şi zâmbetul acela feroce apăru iarăşi pe buzele Abrei, dezvelind vârfurile dinţilor şi îmbătrânind-o cu mulţi ani.

— Lui Rose i-e teamă de mine.

Însă prezenţa Abrei în capul lui Dan nu era constantă. O simţea din când în când cum pleacă să-l atingă – cu atât de mare prudenţă – pe cel care fusese într-atât de prost încât să-şi pună mănuşa de baseball a lui Bradley Trevor. Fata află că se opriseră într-un oraş care se numea Starbridge (Dan era convins că voise să zică „Sturbridge”), iar acolo ieşiseră de pe autostradă şi porniseră pe drumuri secundare către semnalul luminos emis de conştiinţa ei. Mai târziu se opriseră să ia masa de prânz la o cafenea de pe marginea drumului, mâncaseră în tihnă, deloc grăbiţi să parcurgă această ultimă etapă a călătoriei lor. Pentru că acum ştiau unde se îndrepta ea şi chiar doreau s-o lase să ajungă acolo, deoarece Spărtura din Nori era un loc retras, departe de ochii eventualilor spectatori nepoftiţi. Aveau senzaţia că Abra le uşurează sarcina, iar asta era cum nu se poate mai bine; dar treaba pe care aveau s-o facă era extrem de dificilă, ca un fel de operaţie telepatică efectuată cu laserul.

Avusese loc un singur incident mai ciudat – când mintea lui Dan se umpluse cu imagini pornografice (sex în grup pe marginea unei piscine), dar acestea dispăruseră aproape imediat. Dan presupunea că surprinsese o frântură din subconştientul ei, unde – dacă e să-i dăm crezare lui Freud – pot fi găsite tot soiul de imagini primare. Avea să regrete această ipoteză; se educase să nu tragă cu ochiul în gândurile cele mai intime ale oamenilor. Cu o mână ţinea manşa locomotivei, cu cealaltă mângâia iepuraşul zdrenţăros de pe genunchi, Riv-ul trecea acum printr-o pădure bogată, cu frunzele înroşite de incendiul toamnei. De pe bancheta din dreapta, Dave turuia fără oprire, povestindu-i fiicei sale întâmplări vechi de familie şi împărtăşindu-i cel puţin un secret neplăcut din viaţa lor.

— Când mămica ta a sunat ieri de dimineaţă, mi-a zis că a găsit un cufăr în boxa din subsolul blocului unde stă Momo. Şi pe el scrie Alessandra. Ştii cine e, nu?

— Buni Sandy, răspunse Dan.

Iisuse, până şi vocea îi suna mai subţire! Mai tânără.

— Aşa este. Mai e ceva ce s-ar putea să nu ştii şi, dacă aşa stau lucrurile, promite-mi că n-ai să spui că ai aflat de la mine.

— Promit, Tati.

Dan simţi cum i se arcuiesc buzele atunci când, de la câteva zeci de kilometri depărtare, Abra surâse peste grămăjoara ei de jetoane de scrabble: S P O N D L A.

— Buni Sandy a absolvit Universitatea statului New York – SUNY Albany – şi făcea practica pedagogică la o şcoală particulară din Vermont, Massachusetts, ori din New Hampshire, nu mai ţin minte. Pe la jumătatea celor opt săptămâni cât trebuia să predea ea acolo, a renunţat şi a plecat din şcoala respectivă. Dar nu şi din oraş. A mai rămas pe acolo, a avut câteva slujbe cu jumătate de normă – chelneriţă şi chestii de-astea – şi s-a dus la o mulţime de concerte şi petreceri. Era…

(O tipă de viaţă.)

Vorbele astea o duseră pe Abra cu gândul la cei trei obsedaţi de lângă piscină, care se mozoleau şi se pipăiau pe muzică disco de acum o sută de ani. Câhhh! Unii pricepeau foarte aiurea ideea de distracţie.

— Abra?

Doamna Deane.

— E rândul tău, scumpo.

Dacă povestea asta mai continua mult, precis că va face o criză. Mult mai uşor i-ar fi fost dacă ar fi stat acasă, dacă ar fi fost singură. Îi transmise ideea aceasta tatălui ei, care, fireşte, nici nu vru să audă de aşa ceva. Chiar dacă era domnul Freeman care o păzea cu străşnicie.

Folosi litera U de pe tablă ca să formeze cuvântul NODUL.

— Mersi, Abba-Doofus, de asta aveam nevoie, zise Emma.

Întoarse placa şi începu să studieze literele cu privire chiorâşă şi concentrată ca de ajun de examen. O să mai stea aşa încă vreo cinci minute, pe puţin. Poate chiar zece. Iar rezultatul va fi unul cât se poate de jalnic, de genul DOP sau LUT.

Abra se întoarse în Riv. Era interesant ce povestea tatăl ei, chiar dacă ea ştia mai multe decât îşi închipuia el.

(Abby? Mă)

— Abby? Mă asculţi?

— Sigur, răspunse Dan. Mi-am luat doar o pauză scurtă ca să formez un cuvânt. E interesant ce spui.

— Aşa… şi Momo locuia pe vremea aia în Manhattan şi Alessandra a venit în vizită în iunie şi era însărcinată.

— Însărcinată cu Mami?

— Da, cu Mami, Abba-Doo.

— Deci Mami e din flori?

Reacţie de surpriză totală, chiar dacă niţeluş exagerată. Dan, aflat în postura incomodă de participant şi martor indiscret la discuţie, înţelese un lucru emoţionant, dar şi teribil de amuzant: Abra ştia foarte bine că mama ei era un copil nelegitim. Îi spusese chiar Lucy, în urmă cu un an. Şi în mod straniu, dar perfect adevărat, ea proteja acum inocenţa tatălui ei.

— Da, iubito. Dar să ştii că asta nu-i o crimă. Se mai întâmplă ca oamenii să fie… nu ştiu cum să-ţi explic… să fie debusolaţi. Uneori pe arborii genealogici apar mlădiţe de te