— Buni Sandy a murit la câteva luni după ce s-a născut Mami. Aşa e? Într-un accident de maşină.

— Aşa e. În după-amiaza aia Momo avea grijă de Lucy şi uite-aşa a ajuns să-i fie şi mamă, şi tată. De asta sunt ele atât de apropiate şi de asta Mami a ta a suferit atât de mult când Momo s-a îmbolnăvit.

— Cine a lăsat-o însărcinată pe Buni Sandy? A zis?

— Foarte bună întrebare, spuse Dave. Dar, dacă Alessandra a mărturisit vreodată numele acelui bărbat, Momo nu l-a spus nimănui.

Se întrerupse şi arătă la drumul care străbătea pădurea.

— Uite, scumpo, aproape am ajuns.

Pentru că treceau pe lângă o tablă indicatoare pe care scria ZONĂ DE PICNIC. SPĂRTURA DIN NORI. 3 KM.

Grupul lui Fală mai făcu un popas scurt în Anniston ca să alimenteze Winnebago-ul. Dar asta se întâmplă pe strada principală, cam la un kilometru şi jumătate distanţă de Intrarea Richland. Când ieşiră din oraş – cu Andi la volan şi o epopee intitulată Clubul swingerilor la DVD player –, Barry îl chemă lângă el pe Jimmy Numere.

— Tre’ să-i daţi bătaie, spuse Barry. Aproape c-au ajuns. Locul se cheamă Spărtura din Nori. V-am zis asta?

— Da, ne-ai zis.

Jimmy vru să-l mângâie pe mână, dar se răzgândi în ultima clipă.

— Acuş-acuş o să se aşeze la picnic. Şi atunci tre’ să-i atacaţi, când stau la masă şi nu sunt atenţi.

— Aşa vom face, îi promise Jimmy. Şi vom scoate nişte abur din ea ca să te înzdrăvenim. Rose n-are de ce să se supere.

— Sigur că nu, deşi e prea târziu pentru mine. Poate nu la fel de târziu pentru tine.

— Ce zici?

— Uită-te la braţele tale.

Jimmy se uită şi descoperi primele pete apărute pe pielea netedă din pliul cotului. Moartea roşie. Şi i se uscă instantaneu gura.

— Of, Iisuse, iar începe, gemu Barry şi imediat hainele i se mototoliră, lipsite de corpul din ele.

Jimmy îl văzu cum încearcă să înghită… dar îi dispăru şi gâtul.

— Mişcă, îi ceru Nucu. Lasă-mă pe mine.

— Nu mai spune? Şi ce-ai să-i faci? E terminat, nu vezi?

Şi totuşi Jimmy se ridică de pe marginea patului şi se prăbuşi în scaunul din cabina rulotei, tocmai eliberat de Fală.

— Mergi pe Route 14-A, pe lângă Frazier, îi spuse el lui Andi. E mai rapid decât prin oraş. O să ajungi la Drumul Râului Saco şi…

Muşcătură îi arătă GPS-ul.

— Mi l-am programat pe ăsta. Tu chiar crezi că-s chioară, sau doar tâmpită?

Jimmy nici n-o auzi. Nu se gândea decât la moarte. Dar nu! Nu se poate să moară! Era mult prea tânăr, trebuia să se bucure de toate noile descoperiri din domeniul computerelor, nu? Şi numai gândul la cicluri, la durerea aia nimicitoare care însoţea fiecare revenire… o, Doamne…

Nu. Nu. Nici vorbă. Absolut imposibil.

Razele după-amiezii târzii pătrundeau prin parbrizul mare al rulotei. Superbă lumină de toamnă. Iar toamna era anotimpul preferat al lui Jimmy, iar el intenţiona să o trăiască şi pe cea din anul următor şi din anul celălalt şi, tot aşa, foarte multe toamne din foarte mulţi ani, alături de prietenii lui din Clanul Legitim. Din fericire, existau toate condiţiile pentru ca operaţiunea aceasta a lor să fie încununată de succes. Tati Fală era un conducător curajos, inteligent şi ingenios. Clanul mai fusese la ananghie şi pe vremuri. Iar Fală îi va ajuta să izbândească şi de această dată.

— Fii atentă să nu pierzi indicatorul spre zona de picnic de la Spărtura din Nori. Barry zice că-i pe aici, pe undeva.

— Jimmy, mă apucă durerea de cap de la pisălogeala ta, îl repezi Andi. Du-te şi stai cuminte undeva. Ajungem în mai puţin de o oră.

— Dă-i bătaie, o îndemnă Jimmy Numere.

Andi Muşcătură-de-Şarpe îi rânji larg şi apăsă pedala de acceleraţie.

Tocmai intraseră pe Drumul Râului, când Barry îşi încheie ultimul ciclu şi dispăru cu totul. Din el nu mai rămaseră decât hainele, fierbinţi încă de la febra care îl mistuise.

(Barry a murit.)

Niciun strop de oroare în gândul acesta. Nici măcar o fărâmă de compasiune. Ci numai satisfacţie pură. O fi arătat Abra Stone ca o fetiţă obişnuită din America acestor ani, mai drăgălaşă decât altele, mai isteaţă decât majoritatea, dar când treceai dincolo de aparenţa aceasta – şi nici nu trebuia să treci prea departe – descopereai o tânără walkirie cu suflet aprig şi însetat de sânge. Păcat că nu avea fraţi şi surori, îşi zise Dan. I-ar fi protejat cu preţul propriei vieţi.

La ieşirea din pădure, drumul se întindea de-a lungul unui mal înalt. Amurgul transformase în aur pur apele râului Saco. Arborii de pe malurile lui ardeau în cinstea toamnei cu flăcări portocalii, roşii, galbene şi purpurii. Şi, dacă te uitai la cer, aveai sentimentul că poţi atinge cu mâna norii pufoşi.

Cu pufnet şi şuierat de frâne pneumatice, locomotiva se opri în dreptul indicatorului care anunţa GARA SPĂRTURA DIN NORI. Dan opri motorul. Se uită în jur, neştiind ce să spună, dar îl ajută de îndată Abra, vorbind cu gura lui:

— Mersi că m-ai lăsat să conduc, Tati. Acum haide să ne ocupăm de pradă.

În salonul familiei Deane, Abra tocmai ce formase cuvântul acesta.

— De picnic, vreau să zic.

— Nu pot să cred că încă-ţi mai este foame după cât ai mâncat în tren, o tachină Dave.

— Uite că-mi e. Nu te bucuri că nu-s anorexică?

— Ba da, spuse Dave. Ba da, mă bucur.

Cu coada ochiului, Dan îl zări pe John Dalton care traversa zona special amenajată pentru picnicuri, cu capul aplecat, paşi furişaţi pe covorul gros din ace de conifere, pistolul într-o mână şi puşca de vânătoare a lui Billy Freeman în cealaltă. Mai multe pâlcuri de copaci despărţeau parcarea pentru camioane de zona aceasta liniştită. John aruncă o singură privire peste umăr şi apoi se făcu nevăzut printre trunchiurile lor. Dacă ar fi fost vară, locul acela ar fi fost plin de oameni veseli. În această după-amiază a unei zile de lucru de la sfârşitul lui septembrie nu erau decât ei acolo.

Dave se uită la Dan, care îi făcu un semn din cap. Tatăl Abrei – agnostic din fire şi catolic prin căsătorie – făcu semnul crucii în