— Ce frumos e aici, Tati, exclamă Dan, adresându-se lui Ţopăilă, pentru că numai Ţopăilă rămăsese cu el.

Dan puse pe una din mesele de picnic iepuraşul chel, zdrenţăros şi cu un singur ochi şi se întoarse după coşul de picnic, aflat în primul vagon de pasageri.

— Stai liniştit, vorbi el în poiana pustie. Pot să-l iau eu, Tati.

În salonul familiei Deane, Abra se ridică de pe scaun.

— Trebuie să mă duc iar la baie. Mă doare burta. Şi după aia cred c-ar fi mai bine să plec acasă.

Emma îşi dădu ochii peste cap, dar doamna Deane se înduioşă dintr-odată.

— Of, scumpa mea, ţi-a venit ştii tu ce?

— Da, şi e cam nasol.

— Ai tot ce-ţi trebuie?

— În rucsac. Nu vă faceţi griji. Scuze.

— Bravo ţie, se enervă Emma. Normal să nu mai vrei să joci ca să nu pierzi.

— Emmaaa! exclamă oripilată doamna Deane.

— Nu face nimic, doamnă Deane. M-a bătut la baschet.

Abra urcă spre baia de la etaj, ţinându-şi o mână pe burtă şi sperând din suflet ca atitudinea ei prefăcută să nu fie prea exagerată. Se uită iar pe geam, observă camioneta domnului Freeman, dar nu se mai obosi să facă semnul cu degetul mare în sus. Când ajunse în baie, încuie uşa şi se aşeză pe capacul toaletei. Ce bine că acum nu mai trebuia să păcălească pe nimeni! Barry murise; Emma şi mama ei se aflau la parter. Nu mai erau decât Abra din baie şi Abra de la Spărtura din Nori. Închise ochii.

(Dan!)

(Sunt aici.)

(Nu mai trebuie să te prefaci.)

Îi simţi suspinul de uşurare şi zâmbi. Unchiul Dan se străduise cum putuse el mai bine, dar nu era făcut pentru rolul de fată.

O bătaie timidă în uşă.

— Ce faci, fată? Eşti bine? Îmi pare rău c-am fost mitocancă.

— Sunt bine, dar o să mă duc acasă şi o să iau o pastilă de durere şi o să stau întinsă. Poate aşa o să-mi treacă puţin.

— Credeam c-o să dormi la mine.

— Pot să dorm şi singură în casă. N-o să păţesc nimic.

— De ce singură? Tatăl tău e plecat?

— O să încui bine toate uşile.

— Cum zici tu… vrei să te duc eu acasă?

— Nu, mersi. Mă simt bine.

Îşi dorea să fie singură ca să se poată bucura cum se cuvine atunci când Dan şi Tati şi Doctorul John le vor face felul chestiilor ălora. Pentru că aşa se va întâmpla. Pentru că Barry murise, ceilalţi erau orbi ca nişte lilieci. Nimic nu mai putea merge prost.

Nicio adiere nu mişca frunzele fragile. Şi, pentru că motorul Riv-ului fusese oprit, în zona de picnic de la Spărtura din Nori se aşternuse o tăcere de mormânt, întreruptă când şi când de susurul râului, de croncănitul vreunei ciori rătăcite şi, acum, de zgomotul unei maşini de pe drum. Ei erau. Cei trimişi de femeia cu joben. Rose. Dan deschise jumătate din capacul coşului de răchită şi puse mâna pe pistolul Glock .22 de care îi făcuse rost Billy – de unde anume, nu ştia şi nici nu-i păsa. Nu-i păsa decât că putea trage cincisprezece focuri fără să fie nevoie să-l reîncarce, iar dacă cincisprezece focuri nu s-ar fi dovedit suficiente, chinurile îi vor fi cumplite. Umbra lui Jack Torrance îi apăru în faţa ochilor, cu zâmbetul lui cam şui, dar fermecător, şi îi spuse: Dacă asta nu merge, habar n-am ce sfat să-ţi dau. Dan se uită la jucăria din pluş a Abrei.

— Eşti pregătit, Ţopăilă? Sper că da. Sper că amândoi suntem.

Billy Freeman stătea relaxat la volanul camionetei, dar se îndreptă de urgenţă atunci când o văzu pe Abra ieşind din casa familiei Deane. Prietena ei – Emma – rămase în pragul uşii. Cele două fete îşi luară la revedere, lovindu-şi palmele mai întâi deasupra capului, apoi în dreptul şoldului. Abra porni spre casa ei care se afla peste stradă, la patru numere mai jos. Nu aşa stabiliseră ei, ce Dumnezeu! Când fata se uită la el, Billy ridică mâinile în semn de care-i treaba?

Abra îi surâse, făcând iar gestul cu degetul mare în sus. Billy pricepu că ea credea că totul este în regulă. Dar îl apucase o nelinişte ciudată atunci când o văzuse singură pe stradă, chiar dacă ştia bine că bestiile alea erau la mai bine de treizeci şi cinci de kilometri distanţă. În fond, ea conduce ostilităţile şi poate ştie ce face, dar, oameni buni, să nu uităm că nu are decât treisprezece ani.

Cu ochii la fata care intra pe aleea din faţa casei ei şi se scotocea în buzunar după chei, Billy se aplecă şi deschise torpedoul unde se afla Glock-ul lui, tot de calibrul .22. Închiriase pistoalele de la un biker, membru emerit al clubului Road Saints, filiala New Hampshire. În tinereţe Billy mersese în câteva excursii cu ei, dar nu se înscrisese în clubul lor. Şi, una peste alta, se bucura că n-o făcuse, deşi era capabil să-i înţeleagă farmecul. Camaraderia care îi lega pe membri. Probabil că la fel se simţeau Dan şi John. Ei deveniseră camarazi luptând împotriva dependenţei de băutură.

Abra se strecură în casă şi închise uşa în urma ei. Billy nu scoase din torpedo nici pistolul, nici celularul – nu încă –, dar nici nu-l închise la loc. Nu ştia dacă era vorba de chestia aia căreia Dan îi zicea „strălucire”, dar avea o presimţire nu tocmai bună despre toată povestea. Abra ar fi trebuit să rămână la prietena ei acasă.

Ar fi trebuit să nu se abată de la planul lor.

Au rulote mari. Cu ele merg. Aşa le spusese Abra. Şi chiar aşa, o rulotă Winnebago intră în parcarea în care se termina drumul de acces la Spărtura din Nori. Dan o urmări cu privirea, fără să-şi scoată mâna din coşul de picnic. Se simţea foarte calm, acum că venise momentul adevărului. Întoarse coşul în aşa fel încât unul din capete să fie îndreptat pe direcţia rulotei şi trase siguranţa Glock-ului cu degetul mare. Uşa Winnebago-ului se