Le mai zisese şi că au nume caraghioase – nume de piraţi. Însă oamenii care coborâseră din rulotă i se păreau lui Dan foarte normali. Genul de bătrâni plimbăreţi pe care-i vezi mai mereu prin campinguri, dând vânturi la greu pe lângă rulotele lor impresionante. Femeia, însă, era tânără şi-l duse cu gândul la majoretele care-şi păstrează silueta şi la zece ani după liceu şi, poate, după una sau două sarcini. Şi atunci, o clipă doar, nu se mai simţi atât de sigur. În fond, acesta era un loc turistic, iar în New England tocmai începuse sezonul ciudaţilor care se holbează toată ziua la frunzele toamnei. Spera din sufletul ca John şi David să nu deschidă încă focul; ar fi fost o eroare îngrozitoare dacă oamenii aceştia se dovedeau a fi doar nişte drumeţi inoce…

Şi atunci văzu şarpele cu clopoţei dezgolindu-şi colţii pe braţul stâng al femeii. Şi îi observă şi seringa din mână. Bărbatul care mergea lângă ea avea şi el o seringă. Iar cel din frunte avea la curea ceva ce semăna foarte mult cu un pistol. Se opriră chiar lângă stâlpii din lemn de mesteacăn de la intrarea în zona de picnic. Primul bărbat îl scăpă pe Dan de orice urmă de îndoială atunci când scoase arma de la brâu. Nu semăna cu un pistol obişnuit. Era mult prea subţire.

— Unde-i fata?

Cu mâna pe care nu o ţinea în coş, Dan îl arătă pe Ţopăilă, iepuraşul din pluş.

— Asta-i tot ce ai să vezi vreodată de la ea.

Bărbatul cu arma aceea ciudată era scund, cu linia părului în formă de „V” deasupra unor trăsături de contabil cumsecade. Burta de ins hrănit bine îi atârna moale peste curea. Purta pantaloni largi, din bumbac, şi un tricou pe care scria DUMNEZEU NU SCADE DIN PERIOADA DE VIAŢĂ ALOCATĂ INDIVIDULUI ORELE PETRECUTE LA PESCUIT.

— Vreau să te întreb o chestie, scumpici, spuse femeia.

Dan ridică din sprâncene.

— Întreabă-mă.

— Nu eşti obosit? Nu vrei să dormi?

Voia. Şi dintr-odată îşi simţi pleoapele grele, grele ca nişte greutăţi din plumb. Mâna de pe pistol începu să i se relaxeze. Încă două secunde şi s-ar fi prăbuşit sforăind cu capul pe suprafaţa scrijelită a mesei de picnic. Însă chiar atunci Abra ţipă:

(UNDE-I FĂLOSUL? NU-L VĂD PE FĂLOS!)

Dan tresări puternic, ca un om speriat din somn. Mâna din coş zvâcni; pistolul se descărcă împroşcând o mulţime de fragmente de nuiele în toate direcţiile; glonţul se duse la mama naibii; înspăimântaţi, oamenii coborâţi din rulotă făcură un pas îndărăt şi starea de somnolenţă dispăru din capul lui Dan ca o iluzie, ceea ce şi fusese de fapt. Femeia cu şarpele tatuat pe braţ şi bărbatul cu smocul de păr de culoarea pop-cornului tresăriră, dar cel cu arma aceea caraghioasă se năpusti spre el, urlând:

— Pe el! Pe el!

— Ia luaţi voi de-aici, hoţi de copii, leprelor care sunteţi! zbieră David Stone, ieşind din pădure şi împroşcând cu gloanţe. Multe nu-şi atinseră ţintele, dar unul îl nimeri pe Nucu în gât, iar doctorul Clanului se prăbuşi pe covorul din ace de pin, scăpând seringa din mână.

A fi conducătorul Legitimilor era o misiune ce implica o sumedenie de responsabilităţi, dar şi câteva avantaje. Unul dintre acestea era EarthCruiser-ul, achiziţionat din Australia la un preţ năucitor, şi căruia apoi i se instalase volanul pe partea stângă. Un altul era faptul că avea dreptul să folosească singură duşul femeilor din Campingul Bluebell ori de câte ori voia. După atâtea luni pe drum, nimic nu putea fi mai plăcut decât un duş fierbinte în încăperea aceea cu pereţi din faianţă, unde puteai întinde mâinile fără să te loveşti de nimeni şi puteai chiar să faci nişte paşi de dans, dacă aveai chef. Şi unde apa caldă nu se termina după numai patru minute.

Lui Rose îi plăcea să stingă luminile şi să facă duş pe întuneric. I se părea că aşa îi vin cele mai bune idei şi tocmai din motivul acesta se îndreptă spre duşuri imediat după telefonul acela neplăcut primit la 1 p.m., ora locală. Încă mai credea că totul merge bine, deşi în minte începuseră să-i îmbobocească nişte îndoieli, aidoma narciselor pe o pajişte de un verde perfect până atunci. Dacă fata aia era mai inteligentă decât îşi închipuiseră ei… ori dacă îşi luase ajutoare…

Nu. Nu se poate. Era o „aburindă”, sigur că era – mai aburindă decât toţi aburinzii întâlniţi până atunci –, cu toate astea nu era decât un copil. Un copil mocofan. Oricum ar fi stat lucrurile, Rose nu putea face altceva decât să aştepte derularea evenimentelor.

După cincisprezece minute reconfortante, ieşi de sub duş, se şterse, se înfăşură într-un prosop mare şi pufos şi porni înapoi spre rulotă, ducându-şi hainele în mână. Eddie cel Mic şi Mo cea Mare curăţau grătarul în aer liber, unde tocmai ce fusese pregătit un alt prânz excelent. Din păcate, toată lumea era îngrijorată din cauza afurisitelor ălora de pete roşii care apăruseră pe alţi doi Legitimi şi nimeni nu prea avusese poftă de mâncare. Îi făcură cu mâna. Rose îşi ridică şi ea mâna să le răspundă şi chiar în clipa aceea un pachet de dinamită îi explodă în cap. Se întinse pe jos cât era de lungă, scăpându-şi pantalonii şi bluza în ţărână. Prosopul de baie se desfăcu, lăsând-o goală.

Dar nici nu observă. Se întâmplase ceva cu oamenii ei. Ceva rău. De îndată ce i se mai limpeziră puţin minţile, începu să scotocească după celular în buzunarul jeanşilor boţiţi. Niciodată nu-şi mai dorise cu atâta ardoare (şi amărăciune) ca Tati Fală să fi fost înzestrat cu capacităţi telepatice. Însă – cu foarte puţine excepţii, printre care se număra şi ea – harul acela părea a fi rezervat pentru aburinzii mocofani, cum era şi fata aia din New Hampshire.

Eddie şi Mo se repeziră spre ea s-o ajute. Din spate mai veneau Paul Lunganul, Charlie Jeton şi Sam Muzicuţă. Rose apăsă butonul pentru apelare rapidă. De la o mie cinci sute de kilometri