— Aţi sunat la Henry Rothman. Nu pot vorbi acum, dar, dacă veţi lăsa numărul dumneavoastră şi un mesaj, am…

Futu-i mama mă-sii de mesagerie vocală! Ceea ce însemna că Fală ori îşi închisese telefonul, ori nu avea semnal. Rose nu credea în ruptul capului că şi-l închisese, deci probabil treaba cu semnalul era de vină. În genunchi, aşezată pe călcâie în ţărână şi fără să-şi dea seama că-i în pielea goală, Rose se plesni nervoasă peste frunte cu mâna în care nu avea telefonul.

Unde eşti, Fală? Ce faci? Ce s-a întâmplat?

Bărbatul cu tricou şi pantaloni largi trase spre Dan cu pistolul acela bizar. Se auzi un pufăit de aer comprimat şi o săgeată se înfipse în spinarea lui Ţopăilă. Dan scoase Glock-ul dintre fărâmele coşului de picnic şi trase din nou. Domnul Nădragi Lăbărţaţi primi glonţul în piept şi se răsuci grohăind în loc, prăbuşindu-se apoi pe burtă. Stropi fini de sânge îi ţâşniră din spatele tricoului.

Nu mai rămăsese în picioare decât Andi Steiner. Tânăra se întoarse, dădu cu ochii de David Stone care încremenise, complet năucit, şi se repezi la el, cu seringa ridicată deasupra capului ca un pumnal. Coada de cal i se legăna aidoma unui pendul. Urla din toţi rărunchii. Lui Dan i se părea că totul căpătase mai multă claritate şi se desfăşura cu încetinitorul. Avu timp să observe că femeia nu scosese încă protecţia din plastic de pe acul seringii şi avu timp să-şi spună uluit: Ce fel de clovni mai sunt şi ăştia? Dar bineînţeles că ştia răspunsul: nu erau clovni, nu, nici vorbă. Erau vânători, nedeprinşi să întâmpine rezistenţă din partea victimelor lor. Sigur însă că, spre deosebire de cei cu care se confruntau acum, victimele lor obişnuite erau copiii, copiii foarte creduli.

Fără să schiţeze vreun gest, David se holba la harpia care se apropia zbierând de el. Poate că rămăsese fără gloanţe; cel mai probabil nu avusese încărcătură decât pentru o singură rafală. Dan îşi ridică pistolul, dar nu trase. Era prea mare riscul s-o rateze pe cucoana cu tatuaj şi să-l nimerească pe tatăl Abrei.

Atunci, John Dalton ieşi în fugă din pădure, izbindu-se de Dave şi împingându-l în femeia care venea spre el. Urletele acesteia (de furie? de spaimă?) se înecară într-un icnet scurt. Amândoi se prăvăliră la pământ. Seringa îi zbură din mână. Tatuata se repezi după ea de-a buşilea. John o izbi în cap cu patul puştii de vânătoare. Cu toată forţa insuflată de adrenalina care-i pompa în vene. Se auzi un scrâşnet puternic când îi sparse maxilarul. Trăsăturile femeii o cârmiră spre stânga. Ochiul şocat aproape îi ieşise din orbită. Se prăbuşi pe burtă şi se rostogoli pe spate. Prin colţurile gurii îi curgeau firicele de sânge, încleşta şi descleşta pumnii, îi încleşta şi îi descleşta.

John scăpă puşca din mâini şi se întoarse înspăimântat spre Dan.

— N-am vrut s-o lovesc aşa de tare! N-am vrut, Iisuse! Da’ m-am speriat atât de rău!

— Uită-te la ăla cu părul creţ, îl îndemnă Dan, ridicându-se pe picioare parcă prea lungi şi deloc sigure. Uită-te, John.

Şi John se uită. Nucu zăcea într-o baltă de sânge, cu mâna la gâtul sfârtecat. Ciclurile i se succedau cu rapiditate. Hainele i se mototoliră pe un trup ce nu mai era acolo. Apoi se umflară la loc. Sângele ce-i curgea printre degete dispăru. Apoi reapăru. La fel şi degetele. Parcă individul se transformase într-o radiografie de film SF.

John se dădu înapoi cu mâinile peste gură şi nas. Senzaţia de ralanti şi claritate nu-l părăsise încă pe Dan. Mai avu suficientă vreme să vadă cum apar şi dispar de pe patul puştii Remington petele de sânge şi şuviţa din părul blond al Tatuatei. Îşi aduse atunci aminte cum i se balansase coada de cal, aidoma unui pendul atunci când

(Dan unde-i Fălosul UNDE-IFĂLOSUL???)

se năpustise spre David. Abra le spusese că lui Barry îi începuseră ciclurile. Acum Dan pricepu despre ce era vorba.

— La fel face şi ăla cu cămaşa de pescar, spuse David Stone.

Vocea îi tremura de-abia perceptibil şi Dan înţelese acum de unde moştenise fiica lui dârzenia. Numai că acum nu mai avea timp să dezvolte ideea. Abra tocmai îi spunea că nu făcuseră de petrecanie întregii echipe.

Se repezi la Winnebago. Uşa era deschisă. Urcă în goană treptele şi se aruncă înăuntru pe podeaua mochetată, lovindu-şi cam tare capul de suportul mesei. Câteva clipe în faţa ochilor îi dansară mulţimi de steluţe verzi – şi alte culori. Chestia asta nu se întâmplă niciodată în filme, comentă el în gând. Se rostogoli pe spate, aşteptându-se ca individul care asigura ariergarda, cel pe care Abra îl numea „fălosul”, să-l împuşte, ori să-l calce în picioare, ori să-i facă o injecţie letală. Aşa vezi, deci nu erau chiar într-atât de tâmpiţi şi de vanitoşi încât să nu-şi fi luat măsuri de precauţie.

Rulota era goală.

Părea goală.

Dan se ridică în picioare şi ieşi din chicinetă. Trecu pe lângă un pat pliant, cu aşternuturi mototolite, dovedind că cineva dormise în el. O parte din mintea lui înregistră faptul că, în ciuda aerului condiţionat dinăuntru, rulota mirosea mai rău decât pucioasa adusă de furia lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora. Acolo mai era şi un dulap, cu uşa întredeschisă. Nu văzu nimic în afară de nişte haine. Se aplecă, încercând să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva înăuntru. Nimeni. Se duse până în fundul Winnebago-ului şi rămase lângă uşa de la baie.

Îşi mai zise uite aşa ne-au intoxicat filmele şi deschise brusc uşa, lăsându-se în acelaşi timp pe vine. Şi toaleta rulotei era goală, dar asta nu-l mai surprinse. Duhoarea l-ar fi ucis în chinuri pe cel care ar fi avut inspiraţia să se ascundă acolo.

(Poate că a murit cineva aici. Poate fălosul.)

Abra reveni, speriată la culme, transmiţându-şi gândurile cu atâta forţă, încât Dan avu sentimentul că îi va sfărâma ţeasta.

(Nu.