Se uită iar la camionetă. Şoferul, la fel de bătrân ca şi maşina, relaxat până atunci, se ridică brusc în capul oaselor, cu ochii scânteind, cum se zice. În alertă. Care vasăzică, pişichera aia micuţă chiar îi trăsese pe sfoară. Fală tot nu ştia care dintre cele două fete era „aburinda”, dar de un lucru era sigur: tovarăşii lui din Winnebago alergau după potcoave de cai morţi.

Îşi scoase mobilul, dar nu formă niciun număr, ci rămase cu el în mână, uitându-se după fata cu pantaloni negri care ieşea din curte. Cealaltă – cea în fustă – o mai urmări câteva secunde cu privirea, apoi intră în casă. Fata cu pantaloni – Abra – traversă Intrarea Richland şi, când trecu prin faţa camionetei, omul de la volan ridică mâinile în semn de care-i treaba? Ea îi răspunse cu degetul mare ridicat: Fii pe pace, totul e OK. Iar Fală simţi cum îl inundă senzaţia copleşitoare a triumfului, ameţitoare ca o duşcă bună de whisky. Primise răspunsul la întrebare. Abra Stone era „aburinda”. Nu mai încăpea nicio îndoială. Şi Abra Stone era păzită. Iar paznicul ei era un boşorog cu o camionetă în stare perfectă. Iar Fală era convins că va fi de acord să-l ducă pe el şi pe încă un pasager, de vârstă mai mică, până în Albany.

Apăsă tasta de apelare rapidă ca să vorbească cu Andi şi nu fu deloc mirat să primească un SMS cu textul CONEXIUNE EŞUATĂ. Spărtura din Nori era o atracţie turistică şi, Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne de turnurile de telefonie mobilă care ar fi întinat fotografiile făcute de excursionişti. Dar era în regulă. Dacă nu mai era în stare să aibă grijă de un bătrân şi de o fetiţă înseamnă că venise vremea să se retragă din activitate. Se uită lung la telefon şi apoi îl închise. În următoarele douăzeci de minute – mai mult sau mai puţin – nu voia să vorbească cu nimeni. Şi la „nimeni” o includea şi pe Rose.

Misiunea lui, răspunderea lui.

Avea la el patru seringi pline, două în buzunarul stâng al jachetei subţiri, două în cel drept. Lipindu-şi pe buze cel mai fermecător surâs de mocofan pe care era capabil să-l imite, cel pe care îl folosea când închiria campinguri sau moteluri pentru Legitimi, Fală ieşi din umbra stejarului şi traversă strada. În mâna stângă încă mai ţinea exemplarul împăturit din Ghidul Cumpărătorului din Anniston. Cea dreaptă era în buzunar, scoţând cu grijă căpăcelul din plastic al uneia dintre seringi.

— Scuzaţi-mă, domnule, am senzaţia că m-am rătăcit. Mă întreb dacă aţi putea dumneavoastră să mă îndrumaţi.

Billy Freeman era agitat, era cu nervii întinşi la maximum, parcă avea o presimţire rea… cu toate acestea se lăsă înşelat de vocea aceea veselă şi de zâmbetul sclipitor ce părea a-i spune „sigur că poţi avea încredere în mine”. Două secunde doar, suficiente însă. Când se aplecă să deschidă torpedoul, simţi o înţepătură pe latura gâtului.

M-a ciupit o gânganie, mai apucă el să-şi zică şi se prăbuşi moale într-o parte, cu ochii daţi peste cap.

Fală deschise portiera şi îl îmbrânci pe bancheta de alături. Capul bătrânului se lovi puternic de geamul din dreapta camionetei. Fală îi ridică picioarele blegi peste cutia de viteze, închise capacul torpedoului ca să le facă loc şi se urcă la volan. Trase aer adânc în piept şi se uită în jur, aşteptându-se la orice. Însă nu avea la ce să se aştepte. Intrarea Richland îşi făcea somnul de după-amiază. Superb.

Cheia era în contact. Fală porni motorul şi atunci cabina camionetei se umplu de răgetele country ale lui Toby Keith: Dumnezeu să binecuvânteze America şi să ne dea bere din belşug. Când întinse mâna să închidă radioul, o lumină de un alb arzător îi inundă vederea. Chiar dacă Fală nu avea talente telepatice, era strâns legat de clanul său; într-un fel se putea spune că Legitimii erau apendice ale aceluiaşi organism. Iar unul dintre ei tocmai murise. Spărtura din Nori nu fusese o pistă falsă, ci o capcană blestemată.

Înainte de a se hotărî cum să procedeze în continuare, fulgerul alb apăru din nou şi, după o pauză scurtă, încă o dată.

Muriseră chiar toţi?

Iisuse Hristoase, toţi trei? Aşa ceva nu era cu putinţă… sau era?

Inspiră adânc. O dată. Încă o dată. Se sili să accepte faptul că da, era cu putinţă. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, ştia pe cine să dea vina.

Pe aburinda aia mică, futu-i mama mă-sii.

Se uită la casa Abrei. Nicio mişcare. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, pentru micile favoruri. Intenţionase să meargă cu camioneta până în faţa uşii de la intrare, dar acum ideea asta nu i se mai părea chiar atât de bună. Coborî, se întoarse şi îl trase de cămaşă şi curea pe hodorogul inconştient, aducându-l iarăşi în spatele volanului. Îl percheziţionă în grabă. N-avea nicio armă. Nasol. Lui unul i-ar fi fost de folos un pistol.

Fixă centura peste trupul boşorogului, ca nu cumva să alunece peste volan şi să apese claxonul. Apoi, fără să se grăbească, traversă strada spre casa fetei. Dacă ar fi observat-o la una din ferestre sau dacă ar fi văzut fie şi o singură tresărire a unui singur fald de perdea, ar fi luat-o la goană. Dar nu detectă absolut nicio mişcare.

Încă mai putea să facă ceva, dar misiunea lui devenise subsidiară din cauza acelor străfulgerări de lumină albă. Acum nu voia decât să pună mâna pe nenorocita care le făcuse atât de mult rău şi s-o scuture până când i-ar fi căzut capul de pe umeri.

Abra traversă holul cu paşi moi, ca de somnambulă. Familia Stone amenajase la subsol un salonaş confortabil, dar locul lor de suflet era bucătăria, iar fata se duse direct acolo. Se propti cu mâinile pe masa la care ea şi părinţii ei luaseră de nenumărate ori micul dejun şi prânzul şi cina,