uitându-se pe fereastră cu ochi mari şi goi. De fapt, ea nici nu era aici. Era în Spărtura din Nori, unde personajele negative se dădeau jos din Winnebago: Andi Muşcătură-de-Şarpe şi Nucu şi Jimmy Numere. Ştia cum îi cheamă de la Barry. Dar ceva nu era în regulă. Lipsea cineva.

(UNDE-I FĂLOSUL, DAN? NU-L VĂD PE FALĂ!)

Nu primi niciun răspuns pentru că Dan şi tatăl ei şi Doctorul John aveau treabă. Îi doborau pe tipii cei răi unul după altul: pe Nucu mai întâi – isprava tatălui ei, bravo ţie, Tati! –, apoi Jimmy Numere, apoi Muşcătura. Simţea fiecare rană aducătoare de moarte ca pe o bufnitură puternică în minte. Iar bufniturile acestea, aproape identice cu loviturile repetate ale unui ciocan greu într-o uşă din lemn de stejar, erau înfiorătoare, însă nu chiar cu totul neplăcute. Pentru că…

Pentru că merită ce li se întâmplă. Sunt nişte ucigaşi de copii şi nimic altceva nu i-ar fi oprit. Doar că…

(Dan, unde-i Fală? UNDE-I FALĂ?)

Acum Dan o auzi. Slavă Domnului. Văzu Winnebago-ul. Dan credea că Fală e înăuntru şi poate că avea dreptate. Totuşi…

Se întoarse repede în hol şi se uită pe una din ferestrele de lângă uşa principală. Aleea din faţa casei era pustie, iar camioneta domnului Freeman era parcată chiar acolo unde trebuia. Nu-i vedea faţa pentru că soarele bătea în parbriz, dar desluşi o siluetă la volan. Iar asta însemna că totul era în ordine.

Probabil.

(Mă auzi, Abra?)

Dan. Ce mult se bucura să-l audă iar. Îşi dorea să fie acolo, lângă ea, dar era doar în capul ei şi asta era aproape la fel de bine.

(Da.)

Aruncă o ultimă privire la aleea pustie şi la camioneta domnului Freeman, verifică dacă încuiase uşa după ce intrase în casă şi porni iar spre bucătărie.

(Trebuie s-o rogi pe mama prietenei tale să sune la poliţie şi să le spună că eşti în pericol. Fălosul e în Anniston.)

Se opri la jumătatea holului. Mâna consolatoare se duse la gură şi începu să frece buzele. Dan nu ştia că plecase de la familia Deane. Cum să fi ştiut? Fusese ocupat.

(Nu mai sunt.)

Înainte de a apuca să-şi ducă vorbele la capăt, în cap îi bubui vocea mentală a lui Rose Ţilindru, alungând orice alt gând.

 

(PUTOARE CE EŞTI, CE AI FĂCUT?!)

 

Holul familiar dintre uşa de la intrare şi bucătărie începu să gliseze. Ultima oară când i se întâmplase asta fusese pregătită. Acum nu era. Abra încercă să se împotrivească, dar nu reuşi. Casa dispăru. Anniston dispăru. Ea era întinsă pe pământ şi se uita la cer. Înţelese că pierderea celor trei la Spărtura din Nori o dăduse literalmente pe spate pe Rose. Şi îşi îngădui o clipă de satisfacţie sălbatică. Se strădui să găsească ceva cu care să se apere. Nu mai avea timp.

6

Trupul lui Rose zăcea pe jos cam pe la jumătatea distanţei dintre duşuri şi Cabana Overlook, dar mintea ei era în New Hampshire, mişunând prin capul fetei. Nici vorbă de vreo prinţesă-războinică, armăsar alb şi lance de data aceasta, o, nu, doamnelor şi domnilor. De data aceasta nu mai erau decât ele două: porumbiţa luată prin surprindere şi draga de Rosie, iar Rosie crăpa de dorul răzbunării. Va ucide fata doar dacă nu va avea încotro, căci era mult, mult prea preţioasă. O va face să simtă ce au simţit şi prietenii ei. Sunt multe locuri delicate, vulnerabile în minţile de mocofani, iar ea ştia foarte bine unde…

 

(IEŞI DE-AICI, JAVRĂ CE EŞTI, LASĂ-MĂ-N PACE

ORI AM SĂ TE OMOR ÎN PIZDA MĂ-TII!)

 

O explozie în spatele ochilor. Rose tresări puternic şi scoase un urlet prelung. Mo cea Mare, care tocmai se întinsese s-o ajute, sări înapoi şocată la culme. Rose nici nu băgă de seamă. Care va să zică, tot nu se învăţase minte, tot se încăpăţâna să subestimeze puterea fetei. Încercă din răsputeri să se ţină tare, să rămână în capul ei, însă lepădătura aia mică o împingea afară.

Incredibil! Şi enervant. Şi înspăimântător. Dar foarte adevărat. Mai rău încă: simţea cum i se ridică mâinile spre faţă. Dacă n-ar fi fost acolo Mo şi Eddie cel Mic s-o împiedice, fata ar fi făcut-o să-şi scoată ochii.

Se văzu nevoită să se dea bătută şi să plece de acolo. Dar înainte să o facă, reuşi să vadă ceva prin ochii fetei, ceva ce o umplu de o bucurie nemăsurată: Tati Fală cu o seringă în mână.

7

Abra îşi folosi întreaga-i forţă psihică, mai multă decât în ziua când pornise în căutarea lui Brad Trevor, mai multă decât folosise vreodată în toată viaţa ei, şi tot parcă nu era suficient. Şi chiar când îşi spunea că nu va fi în stare să şi-o scoată din cap pe femeia cu pălărie, lumea începu să se rotească din nou. Ea, o făcea să se rotească, însă îi era atât de înfiorător de greu, parcă se opintea la o roată uriaşă din piatră. Dispărură şi cerul şi chipurile acelea străine care se holbau la ea. Şi urmă un moment de beznă totală atunci când ea ajunse

(între lumi)

nicăieri. Apoi uşa de la intrare alunecă iar în câmpul ei vizual. Dar nu mai era singură în casă. În pragul bucătăriei era un bărbat.

Unul fălos.

— Bună, Abra, îi zâmbi el şi se repezi la ea.

Încă ameţită în urma confruntării cu Rose, Abra nici măcar nu încercă să-l respingă cu forţa minţii. Pur şi simplu se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă.

8

În momentele de stres maxim, Dan Torrance şi Tati Fală erau foarte asemănători, deşi niciunul nu va ajunge să ştie asta vreodată. Fală avu aceeaşi senzaţie că totul se petrece într-un ralanti minunat, vederea lui căpătă aceeaşi claritate uimitoare. Observă brăţara roz de