la încheietura stângă a Abrei şi avu vreme să gândească campania pentru cancerul la sân. Observă cum geanta de şcoală alunecă la stânga de pe umerii fetei care se răsucise spre dreapta şi îşi dădu seama că era plină cu cărţi. Ba chiar avu vreme să admire cum îi flutura părul pe spate – mănunchi de raze strălucitoare.

O prinse lângă uşa pe care încerca s-o descuie. Când o imobiliză cu braţul stâng pe după gât şi o trase spre el, o simţi cum încearcă – descumpănită, vlăguită – să-l respingă cu puterea minţii.

N-am să-i fac toată injecţia. Toată cantitatea s-ar putea s-o omoare, nu cred să cântărească mai mult de cincizeci de kilograme.

Şi Fală înfipse acul sub clavicula fetei care se zbătea, încercând să scape din strânsoare. Nu avea de ce să-şi facă griji că ar fi putut să-i injecteze întreaga doză deoarece Abra îl lovi, făcându-l să scape seringa din mână. Dar – nu-i aşa? — providenţa îi avantajează mereu pe Legitimi în faţa mocofanilor. Aşa fusese mereu, aşa era şi acum. Reuşise să-i inoculeze suficient drog. Simţi cum slăbeşte forţa minţii ei şi, apoi, cum dispare cu totul. La fel şi zbaterea mâinilor. Abra îl privi cu ochi consternaţi, năuciţi.

Fală o bătu uşor pe umăr.

— Mergem la plimbare, Abra. Ai să cunoşti nişte oameni fascinanţi.

De necrezut! Fata schiţă un zâmbet. Unul destul de înfricoşător pentru o fetiţă care ar fi putut fi confundată cu un băieţel, dacă ar fi avut părul acela frumos strâns sub o şapcă.

— Monştrii ăia, prietenii tăi, sunt morţi. Sunnn…

Dar cuvântul se pierdu într-o bolboroseală ameţită. Ochii i se dădură peste cap şi genunchii i se înmuiară. Fală se simţi tentat să o lase să cadă – aşa ar fi meritat –, dar se stăpâni şi o prinse de sub braţe. Fata asta era un bun de mare valoare.

Era proprietatea Clanului.

9

Fală intrase în casa familiei Stone prin uşa din spate, descuind-o cu cardul American Express Platinum emis pe numele Henry Rothman. Joacă de copii. Dar nu avea de gând să plece tot pe acolo. În spatele casei nu era decât un gard înalt care despărţea curtea de malul râului. În plus, mijlocul lui de transport era în direcţie opusă. O luă în braţe pe Abra şi traversă bucătăria, ieşind în garajul gol. Poate că ambii părinţi erau la serviciu… dacă nu cumva erau la Spărtura din Nori, savurându-şi victoria în faţa lui Andi, Nucu şi Jimmy. Deocamdată îl durea undeva de povestea aia; cei care o ajutaseră pe fată îşi vor primi răsplata. La momentul cuvenit.

Trânti trupul moale al Abrei sub masa cu unelte a tatălui ei. Apoi deschise uşa garajului şi ieşi, având grijă să-şi înfigă pe buze fermecătorul surâs de Henry Rothman. Secretul supravieţuirii în lumea mocofanilor era să arăţi mereu de parcă ai avea tot dreptul din lume să te afli acolo şi nimeni nu se pricepea la asta mai bine decât Fală. Merse cu paşi sprinteni şi hotărâţi la camionetă şi îl împinse iarăşi pe boşorog spre mijlocul banchetei. Apoi intră cu maşina pe aleea din faţa casei, cu capul lui Billy sprijinit de umăr.

— Vezi că ne-am împrietenit, bătrâne? râse Fală şi intră cu camioneta în garaj.

Prietenii lui muriseră, iar situaţia era teribil de periculoasă, însă pentru toate acestea exista şi o compensaţie uriaşă: pentru prima dată după mulţi, foarte mulţi ani, se simţea cu desăvârşire viu şi cu toate simţurile în alertă. Culorile lumii erau mai intense, văzduhul vibra ca un cablu de înaltă tensiune. Dumnezeule, şi voi, sfinţi din ceruri, uite că reuşise să pună mâna pe ea! Cu toată puterea ei bizară şi cu toate subterfugiile ei murdare, reuşise să pună mâna pe ea. Acum o să i-o ducă lui Rose. Prinos al iubirii pe care i-o poartă.

— Am dat lovitura, şopti el cuprins de exaltare şi trase un pumn în bordul camionetei. Dădu jos rucsacul de pe umerii Abrei şi o urcă pe scaunul din dreapta. Fixă centura de siguranţă în jurul celor doi pasageri care dormeau buştean. Normal că îi trecuse prin minte să-i rupă gâtul hodorogului ăluia şi să-i abandoneze cadavrul în garaj, dar se gândi mai bine şi ajunse la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de el. Fireşte, în cazul că drogul nu îl va ucide. Fală îi căută şi îi găsi pulsul rar, dar puternic, pe latura gâtului zbârcit. Nu-şi făcea probleme cu fata; capul i se sprijinea de geamul camionetei şi i se vedeau aburii respiraţiei pe sticlă. Excelent.

Fală mai zăbovi câteva secunde ca să-şi inventarieze armele. Nu avea pistol, nu, nici vorbă de aşa ceva, căci Legitimii nu călătoreau cu arme de foc asupra lor. Dar mai avea două seringi pline cu licoare de-aia aducătoare de somnic bun şi mic în mintea nătărăilor. Habar n-avea cât îl va ţine rezerva asta, dar, oricum, fata era prioritatea lui. Ceea ce însemna că va fi nevoit să renunţe destul de curând la boşorog. Ei, n-ai ce-i face. Asta-i viaţa: mocofanii vin şi se duc.

Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Rose. Telefonul sună mult timp şi chiar atunci când vru să-i lase un mesaj în căsuţa vocală, femeia îi răspunse. Vorbea încet şi rostea cuvintele cu greutate, de parcă ar fi fost beată.

— Rose? Ce-ai păţit?

— Fata aia m-a necăjit mai mult decât anticipasem, dar sunt bine acum. N-o mai simt. Spune-mi că ai prins-o.

— Am prins-o. Face nănică acum. Dar să ştii că are prieteni pe care eu nu vreau să-i cunosc. Pornesc imediat spre vest şi n-am timp de pierdut cu hărţile. Trebuie să-mi spuneţi drumurile secundare care mă duc prin Vermont până în New York.

— Îi zic lui Slim Lingeblide să ţi le caute.

— Şi mai trebuie să trimiţi imediat pe cineva înaintea mea cu ce fel de doctorii mai găseşti tu pe acolo ca s-o ţin potolită pe duduiţa asta, pentru că mie nu mi-a mai rămas cine ştie ce din drogul ăla. Caută prin lucrurile lui Nucu. Trebuie să fie ceva…

— Nu-mi spune