nu îl interesau banii, puterea, hainele scumpe, maşinile şi alte lucruri, că era diferit de noi, că era mai bun decât noi, cât de nevinovat era — ce mai, un Iisus în carne şi oase, mai puţin partea cu Fiul lui Dumnezeu...

Marvin Breed consideră că nu mai era nevoie să continue. L-am rugat să îşi ducă gândul la capăt.

— Dar? spuse el. Dar?

Se duse la o fereastră şi privi spre poarta cimitirului.

— Dar? murmură el către poartă, lapoviţă şi obeliscul Hoenniker care de-abia se întrezărea. Dar cum dracu' poate fi nevinovat un om care ajută la fabricarea unui lucru ca bomba atomică? Şi cum poţi spune despre un om că avea un suflet mare, când el nu a mişcat un deget în timp ce soţia lui, cea mai frumoasă şi bună femeie din lume, se stingea încet din lipsă de dragoste şi înţelegere?

Se înfioră.

— Uneori mă-ntreb dacă nu se născuse mort. N-am mai văzut niciodată un om care să fie atât de puţin interesat de viaţă. Cred că asta e buba cu lumea: prea mulţi oameni sus-puşi sunt morţi de-a binelea.

 

 

34

Vin-dit

 

În magazinul de pietre funerare am trăit primul meu vin-dit. Acest termen bokononist desemnează un brânci brusc şi foarte personal spre bokononism, spre convingerea că Dumnezeu Atotputernicul ştia totul despre mine, în fond, că Dumnezeu Atotputernicul avea planuri foarte amănunţite în ceea ce mă priveşte.

Vin-dit-ul a fost legat de îngerul de marmură care stătea sub vâsc. Taximetristului îi intrase în cap că trebuie neapărat să cumpere îngerul şi să-l pună la mormântul mamei sale. Stătea cu lacrimi în ochi în faţa statuii.

Marvin Breed încă se mai uita pe geam la poarta cimitirului, după ce-şi spusese părerea despre Felix Hoenikker.

— O fi fost stârpitura aia de olandez nenorocit un fel de sfânt al zilelor noastre, adăugă el, dar să dea dracu' dacă a făcut vreodată ceva ce nu i-a convenit şi dacă nu a primit întotdeauna tot ce şi-a dorit. Din cauza muzicii.

— Poftim?

— De-aia s-a măritat cu el. Spunea că mintea lui aude cea mai măreaţă muzică, muzica sferelor. (Scutură din cap.) Prostii.

Poarta cimitirului îl făcu să-şi aducă aminte când îl văzuse pentru ultima oară pe Frank Hoenikker, fabricantul de machete, spaima gândacilor închişi în borcane.

— Frank, spuse el.

— Ce-i cu el?

— Ultima oară când l-am văzut pe puştiul ăla ţicnit, săracul, a fost când a ieşit pe poarta asta. Înmormântarea lui taică-său nu se terminase. Bâtrânul încă nu ajunsese în pământ şi Frank ieşea deja pe poartă. A făcut semn cu mâna la prima maşină care a trecut pe drum. Un Pontiac nou cu număr de Florida. Maşina s-a oprit. Frank s-a urcat şi aia a fost ultima oară când a fost văzut de cineva din Ilium.

— Am auzit că e căutat de poliţie.

— E o întâmplare, o aberaţie. Frank nu putea fi delincvent. Nu avea curaj pentru aşa ceva. Singurul lucru la care se pricepea era să facă machete. Singura slujbă pe care a avut-o vreodată a fost la Magazinul de bricolaj al lui Jack, unde vindea machete, construia machete şi le dădea oamenilor sfaturi despre construirea machetelor. Când şi-a luat tălpăşiţa de-aici s-a dus în Florida, unde a găsit de lucru ca vânzător într-un magazin de machete din Sarasota. Magazinul nu era decât un paravan pentru o reţea de hoţi de maşini, care furau Cadillac-uri, le încărcau pe transportoare amfibii reformate si le duceau în Cuba. Aşa a intrat Frank în încurcătură. Cred că poliţiştii nu dau de el pentru că e mort. Probabil că a auzit prea multe în timp ce lipea cu prenadez o turelă pe crucişătorul Missouri.

— Ştiţi cumva unde e Newt acum?

— Cred că e la soră-sa, în Indianapolis. Ultima oară când am auzit de el era încurcat cu o pitică rusoaică şi picase cursurile pregătitoare la medicină de la Corneli. Vă puteţi închipui un pitic ajuns doctor? Şi, în aceeaşi familie nefericită, mai e şi fata aia greoaie, de aproape un metru nouăzeci. Omul ăla, atât de faimos pentru mintea lui luminată, a retras-o pe fiică-sa de la liceu la şaisprezece ani, ca să aibă în continuare o femeie care să vadă de el. Tot ce-i mai rămăsese era clarinetul la care cântase în orchestra liceului din Ilium, The Marching Hundred. După ce a abandonat şcoala, spuse Breed, nimeni nu i-a dat întâlnire. Nu avea nici un prieten, iar lui taică-său nici măcar nu-i trecea prin cap să-i dea bani ca să iasă şi ea în oraş. Ştii ce făcea?

— Nu.

— De multe ori se încuia seara în camera ei, punea discuri şi acompania la clarinet melodiile. E o adevărată minune a zilelor noastre că şi-a găsit un soţ.

— Cât vreţi pe îngerul ăsta? întrebă taximetristul.

— V-am zis că nu-i de vânzare.

— Cred că nu se mai găsesc meşteri în stare să cioplească aşa, am remarcat.

— Am eu un nepot în stare, spuse Breed. Băiatul lui Asa. Era pe cale să devină mare cercetător, dar pe urmă au lansat bomba asupra Hiroshimei şi şi-a dat demisia, s-a îmbătat, a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-nveţe să cioplească.

— Lucrează aici?

— E sculptor la Roma.

— Dacă vi s-ar oferi suficient de mulţi bani pe statuie, spuse şoferul, aţi vinde-o, nu-i aşa?

— Poate. Dar ar fi nevoie de o groază de bani.

— Unde treceţi numele pe un monument ca ăsta? întrebă taximetristul.

— Are deja un nume pe el, pe soclu.

Nu vedeam din cauza crengilor sprijinite de piedestal.

— Nu l-a ridicat nimeni? m-am interesat.

— Nu l-a plătit nimeni. Povestea e următoarea: un imigrant neamţ mergea spre Vest cu nevastă-sa, iar ea a murit de vărsat de vânt aici, în Ilium. Aşa că omul a comandat îngerul ăsta ca să i-l pună pe mormânt şi i-a arătat străbunicului meu că are cu ce să plătească. Numai că după aceea a fost jefuit. Până la ultimul cent. Singura avuţie care-i mai rămăsese era nişte pământ cumpărat în Indiana şi pe care nu-l văzuse niciodată. Aşa că a plecat mai departe, spunând că se va întoarce să plătească îngerul.

— Şi nu s-a mai întors? am întrebat.

—