Marvin Breed dădu la o parte cu piciorul câteva ramuri, ca să vedem numele de pe piedestal. Era un nume de familie.

— Un nume cam ciudat, spuse el. Dacă imigrantul ăla o fi avut urmaşi, probabil că şi-au americanizat numele. Acuma i-o fi chemând Jones, Black sau Thompson.

— Vă înşelaţi, am şoptit eu.

Încăperea îşi schimbase brusc forma, pereţii, tavanul şi podeaua transformându-se în guri de tunel căscate, tunelurile străbătând timpul în toate direcţiile. Am avut o viziune bokononistă a unităţii în care se află de-a pururi toţi oamenii ce rătăcesc pe faţa pământului, bărbaţi, femei şi copii.

— Vă înşelaţi, i-am spus, când viziunea dispăruse.

— Ştiţi pe cineva cu numele ăsta?

— Da.

Era numele meu de familie.

35

Magazinul de bricolaj

În drum spre hotel, am zărit Magazinul de bricolaj al lui Jack, locul unde lucrase Franklin Hoenikker. L-am rugat pe taximetrist să oprească acolo şi să mă aştepte.

Am intrat şi l-am găsit pe Jack în persoană tronând peste motoare, trenuleţe, avioane, bărci, case, felinare, pomi, tancuri, rachete, maşini, hamali, şefi de tren, poliţişti, pompieri, mumii, taţi, câini, pisici, găini, soldaţi, rate si vaci miniaturale. Era un om cadaveric, serios, murdar şi care tuşea des.

— Cum era Franklin Hoenikker? repetă el, şi tuşi interminabil. Dădu din cap şi-mi arătă că îl adorase pe Frank mai mult decât pe oricine de pe lume. Asta nu e o întrebare la care să răspund prin vorbe. Dar pot să vă arăt ce fel de puşti era Franklin Hoenikker. (Tuşi.) Puteţi să vedeţi şi să trageţi singur concluziile.

Am coborât cu Jack în pivniţa magazinului. Acolo locuia. În încăpere se găseau un pat dublu, un dulăpior de toaletă şi un reşou.

Jack îşi ceru scuze pentru că patul nu era făcut.

 — Nevasta m-a lăsat acum o săptămână.  (Tuşi.) încă mai încerc să mă adun.

Apăsă pe un comutator şi capătul opus al pivniţei fu inundat de o lumină orbitoare.

Ne-am apropiat de lumină şi am constatat că însufleţea, ca un soare, o ţărişoară fantastică, ridicată pe foaie de placaj, o insulă perfect dreptunghiulară, ca un district din Kansas. Orice suflet zbuciumat care s-ar fi aventurat mai departe de hotarele sale înverzite ar fi căzut dincolo de marginile lumii.

Fiecare amănunt era gândit, modelat şi vopsit atât de meşteşugit, încât nu era nevoie să privesc cu ochii întredeschişi ca să cred că ţărişoara aceea — cu dealurile, lacurile, râurile, pădurile şi oraşele sale, şi cu tot ce îndrăgesc oamenii la locurile lor natale — era reală.

Peste tot se întindeau, ca nişte spaghetti, şine de cale ferată.

— Priviţi uşile caselor, spuse Jack cu respect.

— Perfecte. Fin lucrate.

— Mânerele sunt de alamă, iar inelele de bătut în uşă funcţionează.

— Dumnezeule!

— M-aţi întrebat cum era Franklin Hoenikker; el a construit asta.

Vocea lui Jack se înecă.

— Singur?

— L-am mai ajutat şi eu, dar am respectat planurile lui. Puştiul era un geniu.

— Nimic de zis.

— Fratele lui mai mic era pitic, ştiţi?

— Da.

— El ne-a ajutat să prindem astea pe dedesubt.

— Totul arată exact ca-n realitate.

— Să ştiţi că n-a fost uşor.

— Cu răbdarea treci şi marea.

— Puştiul ăla nu prea avea de ce să stea acasă.

— Am auzit.

— Aici era casa lui. Şi-a petrecut mii de ore aici, în subsol. Uneori nici nu dădea drumul la trenuleţe; doar stătea şi se uita, cum facem noi acum.

— Ai ce vedea. E ca o excursie în Europa: dacă te uiţi cu atenţie, sunt atât de multe lucruri de văzut!

— Frank vedea lucruri care nouă ne scăpau. Dintr-o dată rădea un deal, despre care noi am fi putut jura că-i adevărat. Şi, culmea, avea dreptate. Punea un lac în locul dealului şi o podişcă peste lac şi totul arăta de zece ori mai bine ca înainte.

— E un talent rar.

— Aşa e! spuse Jack cu o înflăcărare care îi provocă încă un acces de tuse. Când termină de tuşit, ochii îi lăcrimau. Ascultă, i-am zis puştiului să se ducă la facultate ca să ajungă inginer şi să lucreze pentru o companie de aeronave sau altă firmă de genul ăsta — o firmă mare, care să-i sprijine ideile.

— Mi se pare că şi dumneavoastră l-aţi sprijinit mult.

— Aş vrea s-o fi făcut, să fi putut s-o fac, se întristă Jack. Nu aveam bani. Îl ajutam cu materiale de câte ori puteam, dar majoritatea materialelor le cumpăra din banii câştigaţi lucrând sus ca vânzător. Nu cheltuia nici un bănuţ pe altceva — nu bea, nu fuma, nu se ducea la film, nu umbla cu fete, nu era mort după maşini.

— Ţara asta are nevoie de astfel de oameni.

Jack ridică din umeri.

— Ei bine... cred că gangsterii din Florida i-au venit de hac. Ca să nu vorbească.

— Tot ce se poate.

Jack clacă brusc şi izbucni în lacrimi.

— Mă-ntreb, spuse el printre sughiţuri, dacă nenorociţii ăia ştiau ce fel de om omoară!

36

Miau

În timpul călătoriei mele în Ilium şi nu numai — o expediţie de două săptămâni, în perioada Crăciunului — l-am lăsat pe un poet amărât, pe care-l chema Sherman Krebbs, să locuiască în apartamentul meu din New York. Cea de-a doua soţie tocmai mă părăsise, susţinând că eram prea pesimist ca să mă suporte o persoană optimistă.

Krebbs era bărbos, un lisus blond platinat cu ochi blânzi de cocker spaniol. Nu eram prieteni apropiaţi. Îl întâlnisem la un cocteil unde mi s-a prezentat ca fiind Preşedinte General al Poeţilor şi Pictorilor militând pentru Războiul Atomic Imediat. Căuta adăpost, nu neapărat antiatomic, iar eu dispuneam de aşa ceva.

Când m-am întors, încă impregnat de uluitoarele implicaţii spirituale ale îngerului de marmură din Ilium, pe care nu-l ridicase nimeni, mi-am găsit apartamentul distrus de o orgie nihilistă. Krebbs nu mai era acolo, dar, până să plece, îmi tocase trei sute de dolari pe convorbiri interurbane, îmi arsese canapeaua în cinci locuri, îmi omorâse pisica, îmi distrusese arborele de avocado şi smulsese uşa dulăpiorului de medicamente.

Pe linoleumul galben din bucătărie îmi scrisese — cu fecale, aveam să-mi dau seama —o poezioară.

Am o chicinetă

Dar nu e completă

Nu va fi cu-adevărat veselă

Până nu voi avea

Un tocător de gunoi la chiuvetă.

Mai era un mesaj, scris cu ruj de o mână de femeie, pe