Îşi toarnă whisky în pahar şi îl dă peste cap. Se îneacă, se apleacă în faţă, scutură din cap şi repetă mişcarea cu sticla şi paharul. Apoi formează un număr la mobil, cu apăsări scurte ale degetului arătător. Se face legătura, iar telefonul nici nu apucă să sune, că Bunny aude un acces prelungit de tuse, o tuse groaznică, groasă şi prelungită, care îl obligă să îndepărteze mobilul de ureche.

La un moment dat Bunny spune, vizibil tulburat, „Tată?“, accentuînd cu putere şi fără să vrea pe prima literă – nu o bîlbîială în sine, ci începutul uneia, ca şi cum cuvîntul i-ar fi fost smuls din gură ca o măsea stricată.

— Tată? repetă el, potrivindu-şi telefonul sub bărbie şi aprinzînd încă o ţigară.

Tusea se opreşte şi Bunny aude o inhalare disperată a aerului, supt prin proteza dentară supradimensionată, proces care sună de fapt ca larma unui cuib de şerpi furioşi. Apoi aude întrebarea gîlgîită şi iritată:

— Ce?

— Tată? Sînt eu, spune Bunny.

Se întinde după sticlă şi îşi toarnă încă un pahar, cu mîna zvîcnindu-i din cauza agitaţiei.

— Cine? ţipă tatăl lui.

— Tată, trebuie să-ţi spun ceva.

— Cine dracu’ e? exclamă tatăl său.

Bunny îl aude cum îşi clănţăne proteza. Are o voce criminală şi dementă.

— Eu sînt.

Mîna lui Bunny zvîcneşte atît de tare din încheietură, încît pare că salută pe cineva sau are epilepsie sau tocmai s-a spălat pe mîini şi şi-a dat seama că nu are cu ce să şi le şteargă sau ceva de genul ăsta. Dă pe gît whisky-ul, se strîmbă, se cutremură, trage din ţigară şi descoperă că întreg corpul a început să-i tremure.

— Cine dracu’ eşti tu? spune bătrînul, iar tusea începe din nou, coborîndu-i adînc în plămîni.

— T-tată? întreabă Bunny.

Îşi dă seama că se bîlbîie, înjură în şoaptă şi închide nervos telefonul. Încearcă să îşi bage încă o ţigară în gură, dar capul şi mîna îi zvîcnesc atît de tare, încît îşi dă seama că îi va fi aproape imposibil. O aprinde ţinîndu-şi o mînă cu cealaltă, apoi se prăbuşeşte pe spătarul canapelei, expiră violent fumul de ţigară şi spune „În mă-sa!“.

Şi-l imaginează o clipă pe tatăl său ca pe un schelet didactic, stînd într-un fotoliu de piele străvechi, cu plămînii tuberculoşi scoţîndu-i în relief coastele albe şi făinoase, cu ţigara în mînă şi mîrîind la televizor. Imaginea îl îngrozeşte şi strînge tare pleoapele, dar craniul oribil al tatălui său continuă să-i danseze prin faţa ochilor. Încerc să-l sun altcîndva, se gîndeşte Bunny.

Mai tîrziu, după ce sticla de whisky s-a terminat şi nu mai are ce să facă, Bunny se împleticeşte pe hol şi se sprijină de uşa dormitorului mare. Inspiră adînc şi deschide uşa, cu faţa tensionată şi aplecată într-o parte, ca un amator pus să dezactiveze o bombă mare.

Deşi voia din tot sufletul să intre cu grijă în încăpere, Bunny se împiedică, e gata să cadă, străbate camera dezechilibrat şi şovăielnic şi se aşază pe patul conjugal nefăcut. Se dezbracă în chiloţi. Se întoarce, vede în aşternuturi urma încovrigată a trupului soţiei lui şi se gîndeşte să se întindă şi să-şi aşeze mîna peste ea. Simte că ar vrea să o facă, dar e încă speriat după ce a vizitat baia, unde s-a confruntat cu priveliştea colecţiei de lenjerie „specială“ Ann Summers a lui Libby, ca un şirag de steaguri atîrnate de sfoara de rufe mobilă de deasupra căzii. Nu mai văzuse acei chiloţi de ani de zile şi a înţeles că fuseseră atîrnaţi acolo ca un fel de indiciu pentru ceva, dar era prea beat ca să priceapă cu adevărat. Oare încerca soţia lui să-i transmită vreo chestie? A întins mîna şi i-a atins cu degetele, dar încăperea a început să se învîrtă spectaculos, pereţii au devenit gelatinoşi, iar în momentul cînd Bunny s-a trezit, zăcea întins pe spate între vasul de toaletă şi cadă. A rămas acolo puţin, ca să se odihnească, şi a privit chiloţii în culori pastelate de pe sfoară, care se legănau şi dansau deasupra lui, cu clinurile larg deschise, ca nişte guri, lovit brusc şi aproape palpabil de senzaţia prezenţei soţiei lui acolo, în baie. Încăperea părea răcoroasă, iar Bunny avea impresia că vede aburi în formă de semne de întrebare ridicîndu-i-se de pe buze. S-a ridicat şi a ieşit dracului de acolo.

Acum Bunny stă în chiloţi pe marginea patului. Scoate sertarul lui Libby de la noptieră şi îi răstoarnă conţinutul pe pat: vreo şase sticluţe cu medicamente şi cutii cu pastile. Bunny depistează fidelul Rohypnol, acele diamante secţionabile, drăguţe şi mov, scoate din capsulele de pe folie mai întîi una, apoi încă una, şi le înghite.

Bărbatul cade pe spate cu încetinitorul şi se întinde pe pat. Închide ochii, îşi apasă organele genitale şi încearcă să-şi amintească un vagin de vedetă, dar descoperă că şi acum creierul său continuă să producă imagini ale ororii din acea zi – faţa purpurie a lui Libby, capul imaginar de mort al tatălui său, clinurile urlătoare ale chiloţilor căscaţi ai soţiei lui. Deschide ochii şi se trezeşte că atenţia lui alunecă spre grilajul de la fereastră, camera halucinează, iar el, dînd o impresionantă dovadă de autocontrol şi paralizie alcoolică, rămîne acolo unde e, pe acel covor magic aberant.

Face