Căzu în genunchi şi-l îmbrăţişă. Niciunul dintre ei nu-l văzu pe Melvin Searles, ultimul om rămas în picioare, ieşind din pădure şi pornind prudent în direcţia lor.

— Ia trăgaciul… şopti Chef.

— Ce?

Andy se uită un moment la trăgaciul lui CLAUDETTE, dar era clar că nu la el se referise.

— Deschizătorul de uşi, continuă Chef, cu voce slabă; ochiul stâng îi era înecat în sânge, iar celălalt îl privea pe Andy cu o intensitate lucidă şi strălucitoare. Deschizătorul de garaje, Sanders.

Andy văzu telecomandă căzută în iarbă. O ridică şi i-o întinse lui Chef. Acesta o prinse în mână.

— Şi… tu… Sanders…

Mâna lui Andy o cuprinse pe a lui Chef.

— Te iubesc, Chef, spuse el, sărutându-l pe buzele uscate, stropite cu sânge.

— Şi… eu… te iubesc… Sanders.

— Băi, poponarilor! strigă Mel, cu un soi de jovialitate delirantă; se oprise la nici zece metri distanţă. Luaţi-vă o cameră! Nu, staţi, am o idee şi mai bună. O cameră-n iad să vă luaţi!

— Acum… Sanders… acum…

Mel deschise focul.

Gloanţele îi aruncară pe cei doi într-o parte, dar, înainte de a fi despărţiţi, mâinile lor unite apăsară pe butonul alb marcat cu „DESCHIDE”.

Explozia albă înghiţi totul.

21

La marginea livezii, exilaţii din Chester’s Mill îşi iau prânzul ca la picnic, când izbucnesc focurile de armă – nu de pe 119, unde vizita e în plină desfăşurare, ci dinspre sud-vest.

— Asta-i pe undeva pe Little Bitch Road, constată Piper. Doamne, ce n-aş da pentru un binoclu…!

Dar nu au nevoie de binoclu ca să vadă văpaia galbenă care se ridică în momentul în care explodează camionul Mese Creştine pe Roţi. Twitch mănâncă pui picant cu o lingură de plastic.

— Nu-ş ce se-ntâmplă acolo, da’ sigur e la postul de radio, spune el.

Rusty îl apucă pe Barbie de umăr.

— Acolo-i propanul! L-au stocat ca să facă droguri! Acolo este propanul!

Barbie trăieşte un moment de teroare clară, premonitorie; un moment când tot ce poate fi mai rău încă n-a sosit. Apoi, la şase kilometri distanţă, o scânteie albă strălucitoare fulgeră pe cerul pâclos, ca un trăsnet care loveşte de jos în sus. Peste o clipă, o explozie titanică străpunge o gaură drept prin mijlocul zilei. O sferă roşie de foc înghite mai întâi turnul WCIK, apoi tot orizontul, întinzându-se spre nord şi spre sud.

Oamenii de pe Black Ridge ţipă, dar nu se pot auzi din cauza vuietului uriaş, scrâşnit, crescând, al schimbării eruptive prin care trec patruzeci de kilograme de exploziv plastic şi patruzeci de mii de litri de propan. Îşi acoperă ochii şi se clatină înapoi, călcându-şi în picioare sendvişurile şi băuturile. Thurston îi prinde în braţe pe Alice şi Aidan şi, o clipă, Barbie îi vede chipul pe fundalul cerului care se înnegreşte – chipul prelung şi îngrozit al unui om care vede cu ochii lui cum Porţile Iadului se deschid, dezvăluind un ocean de flăcări.

— Înapoi la fermă! răcneşte Barbie.

Julia se agaţă de el, plângând. În spatele ei e Joe McClatchey, care încearcă să-şi ajute mama înlăcrimată să se ridice în picioare. Aceşti oameni nu pleacă nicăieri, cel puţin pentru un timp.

La sud-vest, unde în următoarele trei minute aproape întregul Little Bitch Road va înceta să mai existe, cerul albastru-gălbui devine negru, iar Barbie are timp să-şi spună, cu un calm desăvârşit: „Acum suntem sub lupă.”

Unda de şoc sparge toate ferestrele din centrul aproape pustiu al oraşului, azvârle obloanele care-ncotro, strâmbă stâlpii de telegraf, smulge uşile din balamale, turteşte cutiile poştale. Pe toată lungimea Main Street, se declanşează alarmele maşinilor. Big Jim Rennie şi Carter Thibodeau au senzaţia că sala de şedinţe a fost lovită de un cutremur.

Televizorul e încă aprins. Wolf Blitzer întreabă, pe un ton realmente alarmat:

— Ce-i asta? Anderson Cooper? Candy Crowley? Chad Myers? Soledad O’Brien? Ştie cineva ce naiba a fost asta? Ce se întâmplă?

La Dom, cele mai noi staruri ale televiziunii americane se uită înapoi, prezentând camerelor ceafa, în timp ce-şi pun mâna streaşină la ochi, cu privirea spre oraş. O cameră face un panoramic scurt, dezvăluind pentru un moment o coloană monstruoasă de fum negru şi resturi care zboară ca aruncate de o tornadă, la orizont.

Carter se ridică în picioare. Big Jim îl apucă de încheietura mâinii.

— Doar o privire, îi spune el. Ca să vezi cât de grav este. Pe urmă, mişcă-ţi fundu-napoi aici. Poate va trebui să mergem în adăpostul antinuclear.

— OK, răspunde Carter şi urcă în fugă scara.

Cioburile geamurilor de la intrare aproape pulverizate îi scrâşnesc sub tălpi în timp ce aleargă prin hol. Ceea ce vede când iese pe trepte e atât de inimaginabil, încât îl aruncă înapoi în copilărie şi, un moment, îngheaţă pe locul în care se află, spunându-şi: „Zici că-i cea mai mare şi mai groaznică furtună care-a văzut-o cineva, da’ mult mai naşpa”.

La apus, cerul e un infern portocaliu-roşiatic înconjurat de nori învolburaţi, negri ca abanosul. Aerul miroase deja a propan lichid ars. Sunetul seamănă cu al unei duzini de oţelării care merg din plin.

Drept deasupra lui, mii de păsări speriate întunecă bolta.

Vederea lor – păsări care n-au unde să se ducă – îl smulge pe Carter din paralizie. Asta, şi vântul tot mai puternic pe care-l simte în obraji. De şase zile n-a mai bătut vântul în Chester’s Mill, iar ăsta e şi fierbinte, şi toxic, trăsnind a benzină şi a lemn vaporizat.

Un stejar enorm se prăbuşeşte pe Main Street, smulgând cablurile electrice deja moarte.

Carter se repede înapoi, pe coridor. Big Jim stă în capul scării, cu chipul său lătăreţ palid, speriat şi, pentru prima dată, nehotărât.

— Jos, zice Carter. În adăpost! Vine! Vine focu’! Şi când ajunge, o să-nghită de viu oraşu-ăsta.

— Ce-au făcut idioţii ăia? geme Big Jim.

Lui Carter nu-i pasă. Ce-au făcut, au făcut. Dacă nu se mişcă repede, vor fi făcuţi şi ei.

— Acolo-s şi instalaţii de purificat aerul, şefu’?

— Da.

— Cuplate la generator?

— Da, fireşte.

— Slavă Domnului! Poate-avem o şansă.

În timp ce-l ajută pe Big Jim să coboare scara cât mai repede, Carter speră