Uşile de la Dipper’s au fost blocate să stea deschise, dar forţa exploziei le smulge din loc, trântindu-le înapoi. Cioburile zboară înăuntru, tăind pe faţă şi pe mâini mai mulţi oameni dintre cei ce stau în fundul ringului de dans. Whit Morrison, fratele lui Henry, suferă o secţiune de jugulară.

Mulţimea năvăleşte spre uşi, uitând complet de televizorul cu ecran mare. Îl calcă în picioare pe bietul Whit Morrison, care moare într-o baltă de sânge. Oamenii se ciocnesc de uşi şi alţii sunt sfâşiaţi în timp ce se împing prin deschizăturile cu margini tăioase.

— Păsări! strigă cineva. O, Doamne, ia uitaţi-vă ce de mai păsări!

Dar cei mai mulţi se uită nu în sus, ci spre vest, de unde prăpădul arzător se rostogoleşte spre ei sub un cer negru ca noaptea şi plin de aer otrăvit.

Cei care pot fugi urmează exemplul păsărilor şi o iau la goană, care la trap, care-n galop năprasnic, drept prin mijlocul Şoselei 117. Alţii se aruncă în maşini, şi urmează o mulţime de coliziuni în parcarea cu pietriş unde, odată ca niciodată, Dale Barbara a mâncat bătaie. Velma Winter intră în vechea ei camionetă Datsun şi, după ce evită meciul demolator din parking, descoperă că tot carosabilul e ocupat de pietoni care aleargă. Se uită la dreapta – spre furtuna de foc care se apropie învolburată ca o imensă rochie în flăcări, devorând pădurile dintre Little Bitch şi oraş – şi demarează în trombă, orbeşte, fără să-i pese de oamenii din drum. O loveşte pe Carla Venziano, care fuge cu bebeluşul în braţe. Velma simte hurducătura maşinii, la trecerea peste trupurile lor, şi refuză cu hotărâre să audă zbieretele Carlei, care zace cu coloana vertebrală ruptă şi micul Steven mort, strivit sub ea. Velma nu ştie decât că trebuie să plece de-acolo. Cum, necum, trebuie să scape.

La Dom, revederile au fost întrerupte de o apocaliptică spargere a petrecerii. Cei dinăuntru au acum o ocupaţie mai importantă decât rudele: norul gigantic, în formă de ciupercă, la nord-vest, înălţându-se pe un muşchi de foc înalt deja de peste un kilometru. Prima pală de vânt – vântul care i-a alungat pe Carter şi Big Jim în adăpostul antiradioactiv – ajunge la ei, făcându-i să se chircească lipiţi de Dom, aproape fără să-i mai ia în seamă pe oamenii din spate. În orice caz, cei de afară se retrag. Au noroc: ei pot.

Henrietta Clavard simte o mână rece prinzând-o pe a ei. Se întoarce şi o vede pe Petra Searles. Părul femeii s-a desprins din agrafe şi-i atârnă pe lângă obraji.

— Mai ai din sucul ăla vesel? întreabă Petra, izbutind un zâmbet lugubru, gen hai-să-petrecem.

— Îmi pare rău, s-a terminat, răspunde Henrietta.

— Ei… poate nici nu mai contează.

— Ţine-te de mine, iubito, o invită cealaltă. Doar ţine-te de mine. N-o să păţim nimic.

Dar, când priveşte în ochii bătrânei, Petra nu vede nici convingere şi nici speranţă. Balul e aproape gata.

Şi acum, priviţi. Priviţi şi vedeţi. Opt sute de oameni sunt strânşi lângă Dom, cu capetele ridicate şi ochii mari, uitându-se cum se prăvăleşte spre ei sfârşitul inevitabil.

Sunt aici Johnny şi Carrie Carver, şi Bruce Yardley, cel care a lucrat la Food City. Este şi Tabby Morell, proprietarul unei lemnării care în curând se va face scrum, şi soţia lui, Bonnie; Toby Manning, fost vânzător la magazinul universal; Trina Cole şi Donnie Baribeau; Wendy Goldstone cu prietena şi colega ei, profesoara Ellen Vanedestine; Bill Allnut, care n-a vrut să se ducă după autobuz, şi soţia lui, Sarah, care urlă la Iisus s-o salveze, privind focul ce se apropie. Mai sunt Todd Wendlestat şi Manuel Ortega, cu feţele ridicate prosteşte spre est, unde lumea se mistuie în fum. Tommy şi Willow Anderson, care nu vor mai invita niciodată vreo formaţie din Boston în barul lor. Uitaţi-i pe toţi, un oraş întreg, cu spatele rezemat de un zid invizibil.

Dincolo de zidul nevăzut, vizitatorii care se retrăgeau o iau la goană. Uită de autobuze şi se năpustesc drept spre Motton, pe şosea. Câţiva soldaţi mai stau pe poziţii, dar cei mai mulţi îşi aruncă armele şi se reped după mulţimea de civili, fără să se uite în urmă, cum nici Lot nu s-a uitat la Sodoma.

Cox nu fuge. Se apropie de Dom şi strigă:

— Tu! Ofiţerul la comandă!

Henry Morrison se întoarce, vine spre colonel şi-şi propteşte palmele pe o suprafaţă dură şi mistică pe care n-o vede. Respiraţia a devenit dificilă; vântul fatidic împins în calea furtunii de foc loveşte Domul, se învolburează şi ricoşează înapoi spre imensitatea flămândă care vine după el: un lup negru, cu ochi roşii. Aici, la graniţa dintre Chester’s Mill şi Motton, sunt mieii cu care se va hrăni.

— Ajutaţi-ne, spune Henry.

Cox se uită la uraganul de flăcări şi estimează că va ajunge în locul în care se află acum mulţimea în cel mult cincisprezece minute… sau poate doar trei. Nu e un incendiu sau o explozie; în acel mediu închis şi deja poluat, este un cataclism.

— Domnule, nu pot, răspunde el.

Înainte ca Henry să răspundă ceva, Joe Boxer îl înşfacă de braţ. Vorbeşte precipitat şi neinteligibil.

— Lasă-te, Joe, replică Henry. N-avem unde să fugim şi nu ne mai rămâne decât să ne rugăm.

Dar Joe Boxer nu se roagă. Încă mai are în mână pistolaşul ăla caraghios şi, după o ultimă privire înnebunită spre infernul care vine, şi-l duce la tâmplă, ca şi cum ar juca ruleta rusească. Henry dă să i-l smulgă, dar e prea târziu. Boxer apasă pe trăgaci. Nu moare pe loc, deşi din tâmpla cealaltă îi ţâşneşte o jerbă de sânge. Pleacă împleticit, agitându-şi prin aer pistolul ca pe o batistă şi urlând. Apoi, cade în genunchi, îşi mai aruncă o dată mâinile spre cerul tot mai întunecat, parcă pradă unei revelaţii divine, şi se prăbuşeşte cu faţa în jos pe linia albă întreruptă a şoselei.

Henry se întoarce, stupefiat, spre colonelul Cox, care e la un metru de el şi totodată la un milion de kilometri depărtare.

— Îmi pare aşa de rău, prietene… spune Cox.

Pamela Chen se apropie cu paşi clătinaţi.

— Autobuzul!