Henry ştie că numai şansă nu e, dar dă din cap, îi aruncă lui Cox o ultimă privire (Cox nu va uita niciodată disperarea infernală din ochii poliţistului), o ia pe Pammie Chen de mână şi o urmează spre Autobuzul 19, în timp ce negreala fumegândă goneşte către ei.

Focul ajunge în oraş şi explodează de-a lungul Main Street, ca o flacără de sudură printr-o ţeavă. Peace Bridge e vaporizat. Big Jim şi Carter se chircesc în adăpostul antiradioactiv, în timp ce Primăria face implozie deasupra lor. Departamentul Poliţiei îşi suge pereţii de cărămidă, pentru ca apoi să-i scuipe-n sus, spre cer. Statuia lui Lucien Calvert e smulsă de pe soclul ei din War Memorial Plaza. Lucien îşi ia zborul prin vâlvătaia neagră, cu puşca ridicată vitejeşte. Pe peluza din faţa bibliotecii, manechinul de Halloween cu joben comic şi mâini din săpăligi se dezintegrează într-o pălălaie. S-a stârnit un vâjâit enorm – parc-ar fi aspiratorul de praf al lui Dumnezeu – în timp ce focul însetat de oxigen absoarbe aerul ca să-şi umple unicul plămân înveninat. Clădirile de pe Main Street explodează una după alta, aruncându-şi scândurile, ţiglele şi conţinutul în aer ca pe nişte confetti, în noaptea de Anul Nou: cinematograful abandonat, Sanders Hometown Drug, Magazinul Universal Burpee’s, Gas and Grocery, librăria, florăria, frizeria. În salonul de pompe funebre, cele mai recente adaosuri pe lista morţilor încep să se coacă în dulapurile lor metalice, ca puii într-un cuptor olandez. Focul îşi încheie cavalcada triumfală pe Main Street înghiţind Food City, după care se rostogoleşte mai departe, spre Dipper’s, unde oamenii rămaşi în parcare urlă şi se agaţă unii de alţii. Ultima imagine văzută de ei pe Pământ e un perete de flăcări înalt de-o sută de metri, care se năpusteşte lacom spre ei, ca Albion spre iubita sa. Acum, vâlvătăile străbat şi străzile laterale, făcându-le asfaltul supă. În acelaşi timp, se răspândesc şi spre Eastchester, lovind atât casele yuppie de-acolo, cât şi pe cei câţiva yuppies ascunşi înăuntru. Michela Burpee va fugi curând spre scara de la pivniţă, dar prea târziu: bucătăria o să explodeze în jurul ei şi ultimul lucru văzut pe lumea asta va fi frigiderul Amana, topindu-se.

Soldaţii care stau la frontiera dintre Tarker şi Chester – mai aproape de originea catastrofei – se împleticesc înapoi, în timp ce focul bate cu pumni neputincioşi în Dom, înnegrindu-l. Militarii simt dogoarea infiltrându-se, ridicând temperatura cu douăzeci de grade în câteva secunde, pârlind frunzele celor mai apropiaţi copaci. Unul dintre ei spune:

— Era ca şi cum am fi stat lângă un glob de sticlă cu o explozie nucleară înăuntru.

Acum, oamenii care s-au îmbulzit lângă Dom încep să fie bombardaţi de păsările moarte şi muribunde – vrăbii, prigorii, mierle, ciori, pescăruşi, chiar şi câteva gâşte, lovindu-se de Domul pe care au învăţat atât de repede să-l evite. Iar peste păşunea Fermei Dinsmore năvăleşte o turmă de câini şi pisici din oraş. Sunt şi sconcşi, marmote, porci spinoşi. Printre ei sar căprioare, precum şi câţiva elani în galop stângaci, plus vitele lui Alden Dinsmore, desigur, cu ochii rostogolindu-li-se în orbite, şi mugind disperate. Când ajung la Dom, se ciocnesc de el. Animalele mai norocoase mor. Cele ghinioniste zac pe pernele ţepoase ale oaselor rupte, lătrând şi chiţăind, mieunând şi boncăluind.

Ollie Dinsmore o vede pe Dolly, frumoasa elveţiană brună cu care a câştigat cândva o panglică albastră 4-H (mama lui i-a pus numele, găsind extrem de drăgălaşă combinaţia „Ollie şi Dolly”). Dolly galopează greoi spre Dom, cu câinele Weimaraner al nu se ştie cui dând s-o muşte de picioare, care deja sunt însângerate. Izbeşte bariera cu un trosnet pe care vuietul focului tot mai apropiat îl acoperă… atâta doar că Ollie îl poate auzi în minte şi, într-un fel, imaginea câinelui de asemenea condamnat care se repede la biata Dolly şi începe să-i sfâşie ugerul lipsit de apărare este şi mai cumplită decât momentul când şi-a găsit tatăl mort.

Scena cu vaca muribundă, care a fost cândva preferata lui, spulberă paralizia băiatului. Nu ştie dacă există cea mai mică şansă de a supravieţui acelei zile îngrozitoare, dar dintr-odată vede două lucruri cu deplină claritate. Unul este rezervorul de oxigen cu şapca Red Sox a răposatului său tată pusă deasupra. Cealaltă e masca respiratorie a Bunicuţului Tom, agăţată în cârligul de pe uşa băii. În timp ce aleargă spre ferma unde a trăit toată viaţa – fermă care în curând va înceta să mai existe – Ollie mai are doar un singur gând complet coerent: beciul de cartofi. Îngropat sub hambar şi prelungindu-se pe dedesubtul colinei din spatele acestuia, beciul de cartofi ar putea fi un loc sigur.

Expatriaţii încă mai stau la marginea livezii. Barbie nu s-a putut face auzit, necum să-i mai şi urnească din loc. Totuşi, trebuie să-i ducă înapoi la casă şi la vehicule. Şi repede.

De acolo, au o vedere panoramică peste tot oraşul, iar Barbie poate judeca traseul focului la fel cum ar evalua un general ruta unei armate invadatoare după fotografiile aeriene. Valul de flăcări se îndreaptă spre sud-est şi s-ar putea să rămână în partea apuseană a râului Prestile, care, deşi secat, ar trebui, totuşi, să acţioneze ca o frână naturală în calea focului. Furtuna explozivă generată de explozie va ajuta şi ea la menţinerea lui în pătrarul nordic al oraşului. Dacă focul pârjoleşte totul până în locul în care Domul se învecinează cu oraşele Castle Rock şi Motton – călcâiul şi talpa ghetei –, atunci părţile din Chester’s Mill apropiate de TR-90 şi nordul localităţii Harlow ar putea fi salvate. De foc, cel puţin. Dar pe Barbie nu focul îl preocupă.

Ce-l îngrijorează e vântul.

Acum îl simte, suflându-i peste umeri şi printre picioarele depărtate, destul de tare ca să-i fluture hainele şi să răvăşească părul Juliei. Bate cu putere spre foc, ca să-l alimenteze, şi cum The Mill este acum un mediu închis aproape etanş,