va rămâne foarte puţin aer curat ca să-l înlocuiască pe cel ce se pierde. În mintea lui Barbie se formează imaginea de coşmar a peştilor aurii plutind morţi în apa unui acvariu din care s-a consumat tot oxigenul.

Julia se întoarce spre el înainte de a o prinde de braţe şi-i arată ceva în jos: un om care merge cu greu pe Black Ridge Road, împingând un obiect pe roţi. De la acea distanţă, Barbie nu-şi poate da seama dacă refugiatul e bărbat sau femeie şi nici nu contează. Oricine-o fi, va muri asfixiat aproape sigur, cu mult timp înainte de a ajunge pe culme.

O ia pe Julia de mână şi-şi apropie buzele de urechea ei.

— Trebuie să mergem! Ia-o pe Piper şi zi-i să mai ia pe cine se nimereşte pe lângă ea. Toată lumea…

— Şi el? strigă Julia, arătând spre silueta care urcă panta. Obiectul pe care-l împinge poate fi un cărucior de copil, încărcat cu ceva greu, căci omul merge aplecat şi înaintează foarte încet.

Barbie trebuie s-o facă să înţeleagă, fiindcă nu mai au timp.

— Lasă-l! Ne întoarcem la fermă. Acum! Toată lumea să se ia de mână, ca să nu rămână nimeni în urmă.

Julia încearcă să se întoarcă spre el, dar Barbie o ţine nemişcată. Trebuie să-i vorbească direct în ureche, altfel n-o poate lămuri.

— Dacă nu plecăm acum, va fi prea târziu. Nu vom mai avea aer.

Pe Şoseaua 117, Velma Winter, cu camioneta ei Datsun, conduce o paradă de autovehicule care fug mâncând pământul. Nu se poate gândi decât la flăcările şi fumul care-i inundă oglinda retrovizoare. A atins o sută zece kilometri la oră, când izbeşte Domul, de care a uitat complet, în panica ei (o pasăre ca oricare, altfel spus, doar că e pe pământ). Coliziunea se produce în acelaşi loc unde s-au nenorocit Billy şi Wanda Debec, Nora Robinchaud şi Elsa Andrews, cu o săptămână în urmă, imediat după apariţia Domului. Motorul camionetei sare înapoi şi o secţionează pe Velma în două. Partea de sus a trupului ei iese prin parbriz, târând în urmă intestinele ca pe nişte serpentine festive, şi se fleşcăie pe Dom ca o gânganie suculentă. E începutul unui carambolaj de douăsprezece vehicule, în care mulţi mor. Majoritatea sunt doar răniţi, dar nu vor suferi mult.

Henrietta şi Petra simt cum le scaldă dogoarea, la fel ca pe sutele de oameni lipiţi de Dom. Vântul le înfoaie părul şi le fâlfâie hainele care în curând vor lua foc.

— Ia-mă de mână, iubito, spune Henrietta, iar Petra o ia de mână.

Se uită cum autobuzul mare şi galben face un ocol larg, cam ameţit. Se clatină prin şanţ, mai-mai să dea peste Richie Killian, care mai întâi se fereşte, apoi face un salt agil înainte, agăţându-se din mers de portiera din spate. Îşi ridică picioarele şi se ghemuieşte pe bara de şoc.

— Sper să scape, spune Petra.

— Şi eu, scumpo.

— Dar nu cred că vor reuşi.

Acum, unele dintre căprioarele care sar din calea conflagraţiei ce se apropie au luat şi ele foc.

Henry a trecut la volanul autobuzului. Pamela stă în spatele lui, ţinându-se de o bară cromată. Pasagerii sunt cam o duzină de orăşeni, majoritatea urcaţi mai devreme, fiindcă aveau probleme fizice. Printre ei sunt Mabel Alston, Mary Lou Costas şi fetiţa ei, tot cu şapca de baseball a lui Henry pe cap. Redutabilul Leo Lamoine a venit şi el, deşi pare să aibă o problemă mai degrabă emoţională decât fizică: se văicăreşte îngrozit.

— Bagă viteză şi ia-o spre nord! strigă Pamela.

Focul a ajuns aproape de ei, la nici cinci sute de metri în faţă, iar zgomotul lui cutremură lumea.

— Goneşte de futu-i mă-sa şi nu opri pentru nimic în lume!

Henry ştie că n-au nicio speranţă, dar, pe de altă parte, ştie şi că ar prefera să iasă din scenă altfel, decât ghemuindu-se neajutorat cu spatele la Dom, aşa că aprinde farurile şi porneşte. Pamela e aruncată înapoi, pe genunchii lui Chaz Bender, profesorul – Chaz a fost ajutat să se urce în autobuz când a început să aibă palpitaţii. O prinde pe Pamela, ţinând-o să nu cadă. Se aud ţipete şi urlete alarmate, dar la Henry abia dacă ajung. Ştie că nu va mai vedea drumul, în pofida farurilor aprinse – ei, şi? Ca poliţist, a mers cu maşina pe-acolo de mii de ori.

„Foloseşte Forţa, Luke”, îşi spune el şi chiar râde, în timp ce se repede în întunericul arzător, cu pedala acceleratorului apăsată până la refuz. Richie Killian, care se ţine de uşa din spate a maşinii, dintr-odată nu mai poate respira. Are timp să vadă cum îi iau foc braţele. Un moment mai târziu, temperatura de-afară sare la peste patru sute de grade Celsius, iar Richie e mistuit de flăcări ca o bucăţică de carne pe un grătar încins.

Lămpile din autobuz sunt aprinse, răspândind o lumină slabă, de cârciumioară la miezul nopţii, pe chipurile îngrozite şi transpirate ale pasagerilor, în timp ce lumea de-afară s-a înnegrit ca smoala. Vârtejuri de cenuşă se rotesc în fasciculele scurtate radical ale farurilor. Henry conduce din memorie, întrebându-se când va exploda vreun cauciuc. Încă mai râde, deşi nu-şi poate auzi glasul peste zbieretele de pisică opărită ale motorului. Menţine maşina pe drum – măcar atâta să facă… Cât mai au până vor ieşi prin partea cealaltă a zidului de foc? Să fie posibil să-l traverseze? Începe să creadă că s-ar putea. Dumnezeule mare, cât de gros poate fi?

— Hai c-ajungem! strigă Pamela. Hai c-ajungem!

„Poate”, îşi zice Henry. „Poate ajungem.” Dar, Christoase, căldura! Duce mâna spre butonul aerului condiţionat, vrând să-l pună pe CEL MAI RECE, şi atunci ferestrele fac implozie şi autobuzul e inundat de flăcări. Henry îşi spune: „Nu! Nu! Nu când suntem aşa de-aproape!”

Dar, când autobuzul calcinat iese din fum, nu vede în faţa lui decât un pustiu negru. Din copacii arşi n-au mai rămas decât cioturi incandescente, iar drumul e un şanţ care bolboroseşte. Apoi, o manta de foc cade