peste el din spate, iar Henry Morrison nu mai ştie nimic. Autobuzul 19 derapează de pe resturile drumului şi se răstoarnă, cu flăcările ţâşnind pe toate ferestrele sparte. Pe peretele din spate, care se înnegreşte cu repeziciune, scrie: „ÎNCETINEŞTE, PRIETENE! NE IUBIM COPIII!”.

Ollie Dinsmore aleargă spre hambar. Cu masca de oxigen agăţată la gât şi ducând două butelii cu o forţă pe care nici nu bănuia c-ar avea-o (a doua butelie a zărit-o când scurta drumul prin garaj), băiatul fuge spre scara care coboară în beciul de cartofi. De deasupra se aude un zgomot scrâşnit, ca un mârâit, când acoperişul ia foc. Pe latura de vest a hambarului, dovlecii încep şi ei să ardă, răspândind un miros intens şi înecăcios, ca de Ziua Recunoştinţei în iad.

Focul merge spre partea de sud a Domului, parcurgând rapid ultima sută de metri; o explozie anunţă că hambarele de lapte ale Fermei Dinsmore sunt distruse. Henrietta Clavard se uită la văpaia care vine şi-şi spune: „Ei bine, sunt bătrână. Mi-am trăit viaţa. Ceea ce n-ar putea spune fata asta, săraca”.

— Întoarce-te, iubito, îi spune ea lui Petra, şi lasă-ţi capul pe pieptul meu.

Petra Searles ridică spre Henrietta o faţă udă de lacrimi şi foarte tânără.

— O să doară?

— Doar o secundă, iubito. Închide ochii, şi când îi deschizi din nou, îţi vei scălda picioarele într-un pârâu răcoros.

Petra rosteşte ultimele cuvinte:

— Ce frumos!

Închide ochii. Henrietta îi închide şi ea. Focul le învăluie. Mai sunt acolo o secundă, apoi… nu mai sunt.

Pe partea cealaltă, Cox e încă aproape de Dom, iar camerele continuă să filmeze, din locul lor sigur de la piaţa de vechituri. Toată lumea din America priveşte într-o fascinaţie şocată. Comentatorii au amuţit, stupefiaţi, şi nu se mai aude decât sunetul focului, care are destule de spus.

Un moment, Cox mai poate vedea lungul şarpe uman, deşi oamenii care-l formează arată doar ca nişte siluete profilate pe lumina focului. Cei mai mulţi – la fel ca expatriaţii de pe Black Ridge, care au pornit în sfârşit înapoi spre clădirea fermei şi maşini – se ţin de mâini. Apoi, focul se izbeşte de Dom, clocotitor, şi-i înghite. Ca pentru a le compensa dispariţia, Domul însuşi devine vizibil: un zid enorm, calcinat, înălţându-se spre cer. Ţine în interior aproape toată căldura, dar se infiltrează şi afară destulă pentru a-l face pe Cox să se întoarcă-n loc şi s-o ia la fugă. Din mers, îşi smulge de pe el cămaşa fumegândă.

Focul a ars pe diagonala prevăzută de Barbie, măturând oraşul Chester’s Mill de la nord-vest la sud-est. Când se va stinge, o va face extrem de rapid. A consumat tot oxigenul; ceea ce lasă în urmă e un amestec de metan, formaldehidă, acid clorhidric, bioxid de carbon, monoxid de carbon şi cantităţi mici de gaze la fel de nocive. Plus nori înecăcioşi de particule, din lucrurile pulverizate: case, copaci şi – desigur – oameni.

Ceea ce lasă în urmă e otravă.

22

Douăzeci şi opt de exilaţi şi doi câini mergeau spre locul în care Domul se învecina cu TR-90, cunoscut de bătrâni sub denumirea de Canton. Erau înghesuiţi în trei furgoane, două autoturisme şi o ambulanţă. Când ajunseră, afară se întunecase, iar aerul devenea tot mai irespirabil.

Barbie călcă pe frâna de la Prius-ul Juliei şi alergă spre Dom, unde-i ieşi în întâmpinare un locotenent-colonel de Armată îngrijorat, împreună cu încă şase militari. Distanţa era mică, dar, când ajunse la dunga roşie trasată cu spray pe Dom, Barbie gâfâia deja. Aerul curat dispărea ca apa printr-o gură de scurgere.

— Ventilatoarele! îngăimă el spre locotenent-colonel. Daţi drumu’ la ventilatoare!

Claire McClatchey şi Joe apărură din furgonul magazinului universal, amândoi clătinându-se pe picioare, sufocaţi. Apoi sosi şi furgonul telefonic. Ernie Calvert coborî, făcu doi paşi şi căzu în genunchi. Norrie şi mama ei încercară să-l ajute să se ridice. Amândouă plângeau.

— Colonele Barbara, ce s-a întâmplat? întrebă locotenent-colonelul, care purta pe uniforma de camuflaj o baretă cu numele: STRINGFELLOW. Raportaţi.

— Pe mă-ta s-o raportăm! strigă Rommie.

Ţinea în braţe un copil pe jumătate leşinat – Aidan Appleton. Thurse Marshall venea cu greu în urma lui, cuprinzând-o de umeri pe Alice, al cărei tricou perforat de scântei stătea lipit de trup; avea vomă pe piept.

— Mă cac în el de raport, dă drumu’ la ventilatoarele alea, băăă!

Stringfellow dădu ordinul, iar refugiaţii îngenuncheară, cu mâinile lipite de Dom, inhalând lacom adierea slabă pe care enormele ventilatoare reuşeau s-o împingă prin barieră.

În spatele lor, focul făcea prăpăd.

SUPRAVIEŢUITORI

1

Doar trei sute nouăzeci şi şapte din cei două mii de locuitori ai oraşului Chester’s Mill au supravieţuit incendiului, majoritatea în sectorul de nord-est. La căderea nopţii, când întunecimea plină de pete din interiorul Domului devine completă, au mai rămas o sută şase.

Sâmbătă dimineaţa, la răsăritul soarelui, care va străluci slab prin singura parte a Domului care nu e complet înnegrită, populaţia din Chester’s Mill o să numere doar treizeci şi doi de oameni.

2

Ollie trânti uşa beciului de cartofi, înainte de a coborî scara în fugă. Apăsă şi pe comutator, neştiind dacă lumina mai mergea sau nu. Se aprinse. În timp ce cobora poticnit în subsolul hambarului (unde era destul de frig, dar nu pentru multă vreme; simţea deja căldura începând să se reverse din spatele lui), Ollie îşi aminti de oamenii de la firma Ives Electric, din Castle Rock, care cu patru zile în urmă aduseseră noul generator Honda.

— Căcănăria asta scumpă-foc ar face bine să meargă ca lumea, comentase Alden, mestecând un fir de iarbă, fiindcă m-am îndatorat până peste cap ca s-o iau.

Şi mersese ca lumea. Încă mai mergea ca lumea, dar Ollie ştia că nu pentru prea mult timp. Focul avea să-i vină de fac, la fel ca la toate celelalte. S-ar fi mirat să-i mai rămână un minut de lumină.

„Peste-un minut, poate că nici n-o să mai trăiesc.”

Sortatorul de cartofi stătea în mijlocul pardoselii de ciment murdar, o maşinărie complicată, cu curele de transmisie, lanţuri şi angrenaje, care