arăta ca un vechi instrument de tortură. Dincolo de el se înălţa un munte de tuberculi. Avuseseră o toamnă rodnică, iar familia Dinsmore încheiase recoltarea cu doar trei zile înainte de venirea Domului. Într-un an obişnuit, Alden şi băieţii lui ar fi sortat cartofii pe tot parcursul lunii noiembrie, ca să-i vândă la piaţa de produse agricole din Castle Rock şi la diverse tarabe scoase pe marginea drumului, în Motton, Harlow şi Tarker’s Mills. Anul ăsta, crumpenii n-aveau să aducă bani – dar Ollie îşi spuse că poate-i vor salva viaţa.

Alergă până la marginea mormanului, după care se opri să examineze cele două butelii de oxigen. Cadranul uneia arăta că era doar pe jumătate plină, dar acul celei luate din garaj era încă la începutul sectorului verde. Ollie o lăsă pe prima să cadă pe ciment şi ataşă masca la butelia din garaj. Făcuse acel lucru de multe ori, pe vremea când Bunicuţul Tom trăia, şi termină în câteva secunde.

Chiar când îşi agăţa iar masca la gât, luminile se stinseră.

Aerul se încălzea. Ollie se lăsă în genunchi şi începu să-şi scobească drum pe sub povara rece a cartofilor, împingându-se cu picioarele, ferind cu trupul butelia alungită şi trăgând-o pe sub el cu o mână. Cu cealaltă mână făcea nişte mişcări stângace, ca la înot.

Auzi o avalanşă de cartofi în spatele lui şi-şi birui imboldul de a se retrage, în panică. Era ca şi cum ar fi fost îngropat de viu şi nu-i prea folosea să-şi spună că, dacă nu se lăsa îngropat de viu, sigur avea să moară. Gâfâia, tuşea, părând să inspire tot atâta praf de la cartofi, cât aer. Îşi aplică masca de oxigen pe faţă şi… nimic.

Bâjbâi la valva buteliei un răstimp cât o veşnicie, cu inima zbătându-i-se în piept ca un animal în cuşcă. Prin întuneric, flori roşii începură să i se deschidă înaintea ochilor. Greutatea tuberculilor reci îl strivea. Fusese nebun să facă una ca asta, la fel de nebun ca Rory, care trăsese cu arma în Dom, şi avea să plătească. Avea să moară.

Apoi, degetele lui găsiră în fine supapa. La început, nu reuşi să o întoarcă, până când Ollie îşi dădu seama că o răsucea greşit. Inversă direcţia, şi masca se umplu cu un val de aer răcoros, binecuvântat.

Ollie rămase sub cartofi, gâfâind. Tresări puţin când focul spulberă uşa din capul scării, şi un moment putu chiar să vadă leagănul murdar în care zăcea. Se încălzea treptat şi se întrebă dacă butelia pe jumătate goală pe care o lăsase în urmă avea să explodeze. Se mai întrebă şi cât timp suplimentar câştigase cu ajutorul celei pline şi dacă merita.

Dar asta era treaba creierului. Trupul avea un singur imperativ, şi anume, viaţa. Ollie reîncepu să se târască şi mai adânc în maldărul de cartofi, târând cu el butelia şi potrivindu-şi pe faţă masca de oxigen de fiecare dată când nu mai era la locul ei.

3

Dacă agenţii de pariuri din Vegas ar fi mizat pe şansele de supravieţuire ale locuitorilor din Chester’s Mill după catastrofa din Ziua de Vizită, ratingul lui Sam Verdreaux ar fi fost de unu la mie. Au fost contrazise, însă, şi diferenţe mult mai mari – asta-i ceea ce-i tot aduce pe oameni înapoi la mesele de joc – iar Sam era omul pe care Julia îl zărise chinuindu-se pe Black Ridge Road cu puţin timp înainte ca expatriaţii să fugă spre vehiculele de la fermă.

Sam Jeg, Omul Căldurii la Cutie, trăia din acelaşi motiv ca Ollie: avea oxigen.

Cu patru ani în urmă, se dusese să-l consulte pe doctorul Haskell (Vrăjitorul, îl mai ţineţi minte). Când bătrânul beţivan i-a spus că-n ultima vreme nu mai prea putea să-şi tragă respiraţia, doctorul Haskell i-a ascultat şuierăturile din piept şi l-a întrebat cât fuma.

— Păi, răspunsese Sam, ajunsesem până la patru pachete pe zi, când trăiam în pădure, da’ acuma că-s pe ajutor social şi de invaliditate, le-am mai redus.

Doctorul Haskell l-a întrebat ce însemna asta pentru el în materie de consum. Sam a spus că probabil coborâse la două pachete pe zi, American Iggles.

— Înainte fumam Chesterfoggies, a explicat el, da’ acuma se mai dă doar cu filtru. Şi e şi scumpe. Iggles e ieftine, şi poţi să le rupi filtru’ înainte să le-aprinzi. Floare la ureche.

Şi a început să tuşească.

Doctorul Haskell nu i-a găsit cancer pulmonar (lucru cam surprinzător), dar radiografiile păreau să arate un caz serios de emfizem şi i-a spus lui Sam că probabil avea să folosească oxigen pentru tot restul vieţii. Era un diagnostic îngrijorător, dar să fim îngăduitori cu omul. Cum spun medicii: când auzi copite, nu te gândeşti la zebre. De asemenea, oamenii tind să vadă ceea ce se aşteaptă să vadă, nu? Şi cu toate că doctorul Haskell a avut, cum s-ar spune, o moarte eroică, nimeni altul, nici măcar Rusty Everett, nu l-a luat vreodată drept un al doilea Gregory House. Ceea ce avea de fapt Sam era bronşită şi i s-a vindecat la scurt timp după diagnosticul Vrăjitorului.

Între timp, însă, Sam se înscrisese pentru buteliile de oxigen aduse în fiecare săptămână de la Castele în Aer (o firmă din Castle Rock, desigur), şi n-a anulat niciodată cererea. De ce s-o fi făcut? La fel ca medicamentele pentru hipertensiune, oxigenul era plătit de ceea ce el numea MEDICALA. Sam nu înţelegea cu adevărat MEDICALA, dar pricepea că oxigenul nu-l costa nimic. Mai descoperise şi că dacă-l trăgea în piept i se înveselea tot trupul.

Uneori, însă, treceau săptămâni întregi până când lui Sam îi trecea prin minte să mai viziteze „barul de oxigen”, cum îi zicea el. Apoi, când cei de la Castele în Aer veneau să ia buteliile goale (pe care le neglijau adesea), Sam se ducea în barul de oxigen, le deschidea valvele, le lăsa să se golească, le îngrămădea în vechiul cărucior roşu al fiului său şi le ducea până la camionul albastru cu bule de aer pe el.

Dac-ar mai fi locuit pe Little Bitch Road, unde era vechea casă Verdreaux, Sam ar fi ajuns friptură (la fel ca Marta