Edmunds) în primele minute de după explozie. Dar casa şi lotul de pădure din jurul ei fuseseră confiscate de mult, pentru neplata impozitelor (şi cumpărate în 2008 de una dintre corporaţiile-fantomă ale lui Jim Rennie… la preţ negociabil). Sora lui mai tânără, însă, avea un mic teren lângă God Creek şi acolo stătea Sam în ziua când lumea a sărit în aer. Baraca nu era cine ştie ce şi trebuia să-şi facă treburile la buda din curte (singura sursă de apă curentă era o veche cişmea cu pompă, în bucătărie) dar, pe cinstea lui, impozitele erau plătite (avea grijă surioară-sa de asta)… iar el avea MEDICALA.

Sam nu era mândru de rolul pe care-l jucase în instigarea revoltei de la Food City. Băuse multe tării şi beri cu tatăl Georgiei Roux, de-a lungul anilor, şi-i părea rău c-o lovise pe fie-sa cu-o piatră-n mutră. Se tot gândea la zgomotul scos de bucata aia de cuarţ în momentul impactului şi la felul cum atârnase mandibula sfărâmată a Georgiei, făcând-o să arate ca o păpuşă de ventriloc cu gura ruptă. Pe toţi sfinţii, putea s-o omoare…! Probabil era un miracol că nu se întâmplase aşa… nu c-ar mai fi avut mult de trăit. Apoi, îi venise o idee şi mai tristă: dacă o lăsa-n pace, n-ar fi ajuns la spital. Şi dacă nu era în spital, probabil ar mai fi fost şi-acum în viaţă.

Privind lucrurile astfel, reieşea că el o omorâse.

Explozia de la postul de radio îl trezi din somnul beţiei, făcându-l să se ridice-n capul oaselor, cu mâna la piept şi ochii holbaţi. Fereastra de deasupra patului se spărsese – de fapt, toate ferestrele cocioabei se spărseseră, iar uşa din faţă, care dădea spre apus, zburase din ţâţâni.

Sam păşi peste ea şi rămase înlemnit în curtea din faţă, plină de buruieni şi de anvelope vechi, privind spre vest, unde întreaga lume părea să fi luat foc.

4

În adăpostul antiradioactiv de sub locul în care se aflase cândva primăria, generatorul – mic, demodat şi, acum, singurul lucru care mai stătea între ocupanţi şi marea Lume de Apoi – mergea statornic. Lămpile cu baterii răspândeau o aură gălbuie din colţurile camerei principale. Carter stătea aşezat pe singurul scaun, Big Jim ocupând aproape toată canapeaua veche, de două persoane, şi mâncând sardine, pe care le lua din cutie una câte una, cu degetele lui groase, şi le depunea pe sărăţele.

Cei doi aveau foarte puţine să-şi spună; televizorul portabil pe care Carter îl găsise adunând praful în dormitor le capta întreaga atenţie. Prindea doar un singur post, WMTW din Poland Spring, dar era de ajuns. Mai mult decât de ajuns, chiar; dezastrul era greu de acceptat. Centrul oraşului fusese distrus. Fotografiile din satelit arătau că pădurile din jurul Chester Pond-ului se făcuseră scrum, iar mulţimea venită pe Şoseaua 119 la Ziua de Vizită era acum pulbere risipită de vântul tot mai slab. De la altitudinea de şapte mii de metri, Domul devenise vizibil: un zid de închisoare nesfârşit, plin de funingine, înconjurând un oraş ars în proporţie de şaptezeci la sută.

La scurt timp după explozie, temperatura din subsol începuse să crească apreciabil. Big Jim îi spuse lui Carter să deschidă aerul condiţionat.

— O să reziste generatorul? întrebă Carter.

— Dacă nu rezistă, ne coacem, replică iritat Big Jim, aşa că ce contează?

„Nu te răsti la mine”, i-o întoarse Carter în sinea lui. „Nu te răsti la mine, când numai din cauza ta s-au întâmplat toate astea. Tu eşti de vină.”

Se ridică să caute instalaţia de aer condiţionat şi, în acel moment, îi veni o altă idee: sardinele alea chiar puţeau. Se întrebă ce-ar fi zis şefu’ dacă-i spunea că băga în gură ceva cu miros de fofoloancă moartă; de mult.

Dar Big Jim îl numise „fiule”, şi părea sincer, aşa că-şi ţinu gura. Iar când dădu drumul la aerul condiţionat, acesta porni imediat. Sunetul generatorului deveni puţin mai gros, totuşi, semn că i se îngreunase sarcina. Propanul avea să se consume mult mai repede.

„Nu contează, e aşa cum zice, avem nevoie de aer”, se gândi Carter, privind la televizor imaginile succesive ale distrugerilor. Majoritatea proveneau din sateliţi sau de la avioanele de recunoaştere care zburau la mare altitudine. La nivelurile inferioare, Domul devenise opac aproape peste tot.

Dar nu şi în capătul de nord-est al oraşului, descoperiră Carter şi Big Jim. Pe la ora trei după-amiază, reportajele se mutară brusc acolo, cu imagini luate dintr-un avampost al Armatei instalat în pădure.

— Vă vorbeşte Jake Tapper, din TR-90, o localitate neinclusă, aflată la nord de Chester’s Mill. Mai aproape nu ni se permite să mergem, dar după cum vedeţi, există supravieţuitori. Repet, există supravieţuitori.

— Şi aici există supravieţuitori, fraiere, comentă Carter.

— Gura, îl repezi Big Jim.

Sângele-i urca în obrajii cărnoşi şi i se răspândea pe frunte, într-o dâră roşie şerpuitoare. Ochii îi ieşeau din orbite, iar mâinile-i erau încleştate.

— Ăsta-i Barbara. E puiu’ ăla de căţea de Dale Barbara!

Carter îl văzu printre ceilalţi. Transmisiunea era primită de la o cameră cu un teleobiectiv extrem de puternic, ceea ce făcea ca imaginea să fie mişcată – ca şi cum oamenii s-ar fi văzut prin unduirea produsă de căldură – şi totuşi, se distingea destul de clar. Barbara. Preoteasa guralivă. Doctorul hippy. Un grup de copii. Şi acea Everett…

„Curva asta a minţit tot timpul”, îşi zise el. „A minţit, şi prostul de Carter a crezut-o.”

— Duduitul pe care-l auziţi nu e de la elicoptere, spunea Jake Tapper. Dacă ne putem retrage puţin…

Camera transfocă înapoi, dezvăluind un şir de ventilatoare mari, pe platforme mobile, fiecare cu propriul lui generator. La vederea unei asemenea cantităţi de energie electrică, doar la câţiva kilometri distanţă, lui Carter îi venea să plesnească de invidie.

— Acum le puteţi vedea, continuă Tapper. Nu sunt elicoptere, ci ventilatoare industriale. Şi acum… dacă am putea să ne mai apropiem puţin de supravieţuitori…

Obiectivul se conformă. Oamenii stăteau în genunchi sau aşezaţi la marginea Domului, drept în faţa ventilatoarelor.