— Uite-o şi pe Julia Shumway! se minună Big Jim. Trebuia s-o omor pe bârfitoarea aia când am avut ocazia.

Carter nu-i dădu nicio atenţie. Stătea cu ochii aţintiţi spre televizor.

— Curentul provocat de patru duzini de ventilatoare ar trebui să-i dărâme pe spate, Charlie, spuse Jake Tapper, dar după cum se vede de-aici, abia ajunge la ei destul aer cât să-i ţină în viaţă într-o atmosferă care a devenit o supă otrăvitoare de bioxid de carbon, metan şi Dumnezeu mai ştie ce. Experţii noştri spun că oxigenul din Chester’s Mill, într-o cantitate deja limitată, a fost consumat de foc. Unul dintre ei – profesorul de chimie Donald Irving de la Princeton – mi-a spus la telefon că aerul din Dom ar putea acum să nu fie foarte diferit de atmosfera de pe planeta Venus.

În cadru apăru Charlie Gibson, preocupat, deşi se afla la loc sigur, în New York. „Norocosu’ dracu’”, îşi zise Carter.

— Avem vreo veste despre posibilele cauze ale incendiului?

Din nou la Jake Tapper… apoi la supravieţuitori, în mica lor capsulă de aer respirabil.

— Niciuna, Charlie. A fost un soi de explozie, atâta lucru pare să fie clar, dar n-am mai primit nicio veste de la militari şi nici din Chester’s Mill. Unii dintre oamenii pe care-i vedeţi pe ecran trebuie să aibă telefoane, dar, dacă acestea funcţionează, comunică numai cu James Cox, care a ajuns aici acum patruzeci şi cinci de minute şi imediat a luat legătura cu supravieţuitorii. În timp ce camera panoramează acest peisaj dezolant, din poziţia noastră pe care o recunoaştem ca fiind sigură, permiteţi-mi să le spun telespectatorilor îngrijoraţi din America – şi din întreaga lume – numele persoanelor aflate acum la Dom, care au fost identificate cu certitudine. Cred că s-ar putea să mai aveţi imagini cu unii dintre ei şi eventual să le daţi pe ecran în timp ce vorbesc. Cred că lista e în ordine alfabetică, dar nu contaţi pe asta.

— Bine, Jake. Avem, într-adevăr, câteva imagini, dar ia-o încet.

— Colonelul Dale Barbara, fost locotenent Barbara, din Armata Statelor Unite.

Pe ecran apăru o fotografie a lui Barbie în deşert. Ţinea de umeri un băiat irakian.

— Veteran decorat şi, în ultima vreme, bucătar de minuturi în restaurantul din oraş… Angelina Buffalino… avem o fotografie a ei?… Nu?… Okay… Romeo Burpee, proprietarul magazinului universal local.

Aveau o fotografie a lui Rommie. Stătea lângă un grătar, în curtea din spate, cu soţia, şi purta un tricou pe care scria: SĂRUTĂ-MĂ, SUNT FRANCEZ.

— Ernest Calvert, fiica lui, Joan, şi fiica lui Joan, Eleanor Calvert.

Poza părea să fi fost făcută la o reuniune de familie; peste tot se vedeau rude. Norrie, drăguţă şi încruntată, îşi ţinea skateboardul sub braţ.

— Alva Drake… fiul ei, Benjamin Drake…

— Închide-l, mormăi Big Jim.

— Ăştia măcar sunt afară, spuse cu jind Carter, nu îngropaţi într-o văgăună. Futu-i, mă simt ca Saddam Hussein când se ascundea de ăia.

— Eric Everett, soţia lui, Linda, şi cele două fiice ale lor…

— Încă o familie! comentă Charlie Gibson, pe un ton aprobator care suna aproape ca al mormonilor.

Big Jim nu mai suporta; se ridică şi închise el însuşi televizorul, cu o mişcare smucită a mâinii. În cealaltă mai ţinea cutia de sardele şi-şi vărsă puţin ulei pe pantaloni.

„Ăla-n veci nu mai iese”, se gândi Carter, dar n-o spuse.

„Mă uitam şi eu la emisiune”, se mai gândi Carter, dar tot n-o spuse.

— Ziarista aia… remarcă meditativ Big Jim, aşezându-se la loc; pernele şuierară, apăsate sub greutatea lui. Dintotdeauna mi s-a pus contra. Toate şmecheriile le făcea, ca la carte, Carter. Toate şmecheriile, ca la dracu-bumbacu’ de carte. Mai dă-mi o cutie de sardine, vrei?

„Da’ ia-ţi singur”, se gândi iar Carter, dar nici acum n-o spuse. Se ridică şi înhăţă încă o cutie de sardele.

În loc să comenteze asocierea olfactivă pe care o făcuse între sardine şi organele sexuale ale femeilor decedate, puse întrebarea care părea cea mai logică:

— Ce facem, şefu’?

Big Jim luă cheia prinsă pe fundul cutiei şi o deschise, dezvăluind un nou pluton de peşti morţi. Luceau slinos în lumina lămpilor de urgenţă.

— Aşteptăm să se purifice aerul, apoi mergem sus şi începem să adunăm resturile, fiule.

Oftă, puse un peşte uleios pe o sărăţea şi-l mâncă. Pe buze îi rămâneau firimiturile uscate, în broboane de ulei.

— Asta fac mereu oamenii ca noi. Oamenii responsabili. Cei care trag la jug.

— Şi dacă aerul nu se purifică? La televizor au zis…

— Vai de mine, cade cerul, vai de mine, cade cerul! declamă Big Jim, într-un falset straniu (şi tulburător, într-un sens la fel de straniu). De ani de zile tot zic aşa, nu? Savanţii şi liberalii cu inima frântă. Al Treilea Război Mondial! Reactoare nucleare care se topesc în centrul Pământului! Y2K paralizează computerele! Dispare pătura de ozon! Se topesc calotele polare! Uragane catastrofice! Încălzire globală!… Nişte găinaţi de atei căcăcioşi care n-au încredere în voinţa unui Dumnezeu bun şi iubitor! Care refuză să creadă că există un Dumnezeu bun şi iubitor!

Îndreptă spre Carter un arătător lucind de unsoare, dar hotărât.

— Contrar convingerilor umaniştilor laici, cerul nu cade. N-au ce să facă dacă se simt cu musca pe căciulă, fiule – „omul vinovat fuge şi când nu-l urmăreşte nimeni”, cum spune Leviticul –, dar asta nu schimbă adevărul lui Dumnezeu: cei ce cred în El nu vor osteni, ci se vor înălţa cu aripi de îngeri – cartea lui Isaia. Afară nu-i decât smog, în esenţă. Va trece un timp până să se risipească – doar atât şi nimic mai mult.

Două ceasuri mai târziu, însă, când tocmai trecuse de ora patru a acelei după-amieze de vineri, se auzi un piu-piu-piu ascuţit din alcovul unde era sistemul mecanic de sprijin al adăpostului antiradioactiv.

— Ce-i asta? întrebă Carter.

Big Jim, care acum stătea cocoşat pe canapea, cu ochii pe jumătate închişi (şi ulei de la sardine în jurul gurii), se îndreptă de spate, ascultând.

— Purificatorul de aer, spuse el. Cam ca un Ionic Breeze mare. Am avut unul din-alea salonul de prezentare a maşinilor, la