magazin. O jucărioară foarte bună. Nu numai că menţine aerul curat şi plăcut, dar opreşte şi şocurile alea de electricitate statică pe care poţi să le ai când e fri…

— Dacă aerul din oraş se curăţă, de ce-a pornit purificatorul?

— Ce-ar fi să te duci până sus, Carter? Crapă uşa un pic şi vezi cum mai stau lucrurile. Poate aşa ai să te mai linişteşti.

Carter nu ştia dacă avea să se liniştească sau nu, dar îi era clar că, dacă mai stătea mult acolo fără să facă nimic, îi veneau dracii. Urcă scara.

De cum plecă, Big Jim se ridică şi se duse la şirul de sertare dintre aragaz şi micul frigider. Pentru un om atât de masiv, se mişca surprinzător de rapid şi silenţios. Găsi ceea ce căuta în sertarul al treilea. Se uită peste umăr ca să se asigure că era într-adevăr singur, apoi se servi.

Pe uşa din capul scării, Carter se uita la un anunţ destul de îngrijorător:

E NEVOIE SĂ VERIFICI NIVELUL RADIAŢIILOR?

GÂNDEŞTE!!!

Carter gândi. Iar concluzia la care ajunse era aceea că Big Jim mânca aproape sigur rahat cu polonicul în legătură cu purificarea aerului. Oamenii ăia înşiraţi în faţa ventilatoarelor dovedeau că schimbul de aer dintre Chester’s Mill şi lumea din afară era aproape nul.

Totuşi, nu strica să se asigure.

La început, uşa nu se clinti. Panica, declanşată de gândurile tulburi la faptul că era îngropat de viu, îl făcu s-o împingă mai tare. De astă dată, uşa se mişcă – doar puţin. Auzi nişte cărămizi căzând şi un scrâşnet lemnos. Ar fi putut s-o deschidă mai mult, probabil, dar nu avea niciun motiv. Aerul care intra prin spaţiul de două degete nici nu era aer, ci ceva care mirosea ca interiorul unei ţevi de eşapament când motorul e în mers. Nu avea nevoie de niciun fel de instrumente fiţoase ca să ştie că în două-trei minute afară din adăpost ar fi murit.

Întrebarea era: ce avea să-i spună lui Rennie?

„Nimic”, îi sugeră glasul rece al supravieţuitorului dinlăuntrul lui. „Dacă aude aşa ceva, o să devină şi mai rău. Îţi va fi şi mai greu să te înţelegi cu el.”

Şi ce anume însemna asta? Ce conta, dacă tot aveau să moară în adăpostul antiatomic, când generatorul rămânea fără combustibil? Dacă aşa stăteau lucrurile, ce anume mai avea importanţă?

Coborî din nou scara. Big Jim stătea pe canapea.

— Ei?

— Cam nasol, răspunse Carter.

— Dar respirabil, da?

— Păi, mda… Dar ţi s-ar face rău al naibii. Mai bine să aşteptăm, şefu’.

— Sigur că e mai bine să aşteptăm, încuviinţă Big Jim, ca şi cum Carter ar fi propus altceva; ca şi cum Carter ar fi fost cel mai mare nătărău din univers. Dar va fi bine, asta contează. Dumnezeu o să aibă grijă de noi. Întotdeauna are. Până atunci, aici jos avem aer bun, nu e prea cald, şi se găseşte destulă mâncare. Ce-ar fi să te uiţi ce-avem în materie de dulciuri, fiule? Ciocolată, şi altele? Încă mi-e foame.

„Nu-s fi-tu, fi-tu-i mort”, se gândi din nou Carter… dar nici de astă dată n-o spuse. Intră în dormitor ca să vadă dacă pe rafturile de-acolo nu era vreo ciocolată.

5

În seara aceea, pe la ora zece, Barbie căzu pradă unui somn tulburat, cu Julia lângă el, stând împreună ca două linguri. Prin visele lui dansa Junior Rennie: Junior în faţa celulei din Cuibar; Junior cu pistolul. Iar de astă dată nu mai venea nicio salvare, fiindcă aerul de-afară se transformase în otravă şi toţi erau morţi.

Aceste vise încetară într-un târziu, iar Barbie adormi mai adânc, cu capul – la fel ca al Juliei – întors spre Dom şi spre puţinul aer curat care se infiltra pe-acolo. Era de-ajuns ca să trăiască, dar nu şi ca să se liniştească.

Ceva îl trezi în jurul orei două noaptea. Se uită prin Domul mânjit spre luminile tulburi ale taberei militare de dincolo. Apoi, sunetul se auzi din nou. Era o tuse – înceată, aspră şi deznădăjduită.

În dreapta lui ardea o lanternă. Barbie se ridică în picioare cât putea de încet, nevrând s-o trezească pe Julia, şi porni spre lumină, păşind peste ceilalţi care dormeau în iarbă. Cei mai mulţi se dezbrăcaseră până la lenjeria de corp. Santinelele aflate la trei metri distanţă erau încotoşmănate cu mantale şi mănuşi, dar sub Dom era mai cald ca oricând.

Rusty şi Ginny stăteau îngenuncheaţi lângă Ernie Calvert. Rusty avea la gât un stetoscop, iar în mână ţinea o mască de oxigen. Era cuplată la o mică butelie roşie pe care scria: RCR AMBULANŢĂ NU LUAŢI ÎNLOCUIŢI ÎNTOTDEAUNA. Norrie şi mama ei se uitau neliniştite, ţinându-se una de alta cu braţele.

— Îmi pare rău că te-am trezit, spuse Joanie. Îi e rău.

— Cât de rău? întrebă Barbie.

Rusty clătină din cap.

— Nu ştiu. Pare bronşită sau o răceală gravă, dar sigur că nu asta e. De la aerul viciat i se trage. I-am dat oxigen, şi o vreme i-a făcut bine, dar acum…

Ridică din umeri.

— Şi nu-mi place cum i se-aude inima. A trecut prin mult stres şi nu mai e tânăr.

— Nu mai ai oxigen? întrebă Barbie, apoi arătă spre butelia roşie, care semăna mult cu genul de extinctor pe care-l ţin oamenii în debaraua de scule din bucătărie, şi uită mereu să-l reîncarce. Ăla-i tot?

Thurston Marshall li se alătură şi el. În lumina lanternei, arăta obosit şi abătut.

— Mai avem una, dar ne-am înţeles – Rusty, Ginny şi cu mine – s-o păstrăm pentru cei mici. Aidan a început şi el să tuşească. L-am dus cât mai aproape de Dom – şi de ventilatoare –, dar tot tuşeşte. Oxigenul rămas vom începe să li-l dăm lui Audi, Alice, Judy şi Janelle, raţionalizat, când se trezesc. Poate dacă agenţii ar fi adus mai multe ventilatoare…

— Oricât de mult aer curat ar sufla spre noi, interveni Ginny, aici tot atâta ajunge. Şi oricât ne-am apropia de Dom, continuăm să inhalăm porcăria asta.