— Cei mai bătrâni şi cei mai tineri, spuse Barbie.

— Du-te înapoi şi culcă-te, Barbie, îl trimise Rusty. Refă-ţi puterile. Aici nu poţi face nimic.

— Şi voi puteţi?

— Poate. Oxigenul din ambulanţă conţine şi decongestiv nazal. Şi epinefrină, pe deasupra.

Barbie porni înapoi pe lângă Dom, cu capul întors spre ventilatoare – acum toţi procedau aşa, fără să se mai gândească măcar –, iar când ajunse la Julia, fu surprins să constate cât de obosit se simţea. Inima-i bătea puternic şi abia mai respira.

Julia se trezise.

— Cât de grav e?

— Nu ştiu, recunoscu Barbie, dar bine nu poate fi. I-au dat oxigen din ambulanţă şi nu s-a trezit.

— Oxigen! Mai este? Cât?

Îi explică şi văzu cu regret lumina din ochii ei scăzând puţin.

Julia îl luă de mână. Degetele ei erau transpirate, dar reci.

— Suntem ca nişte mineri blocaţi de o surpare.

Acum stăteau aşezaţi, faţă-n faţă, cu câte un umăr rezemat de Dom. Între ei adia o boare abia simţită. Duduitul constant al ventilatoarelor Air Max devenise un simplu zgomot de fundal; vorbeau tare, ca să se facă auziţi, dar în rest nici nu-l mai băgau în seamă.

„Am observa dacă s-ar opri”, se gândi Barbie. „Pentru câteva minute, oricum. Pe urmă, n-am mai observa nimic, niciodată.”

Julia zâmbi vag.

— Nu-ţi mai face griji pentru mine, dacă despre asta-i vorba. Fac faţă onorabil, pentru o doamnă republicană de vârstă mijlocie care nu-şi prea poate trage respiraţia. Cel puţin, am reuşit să-mi mai fac de cap o dată. Corect, plăcut şi cum se cuvine.

Barbie zâmbi şi el.

— Plăcerea a fost de partea mea, crede-mă.

— Ce se-aude cu creionul nuclear pe care-l vor încerca duminică? Tu ce crezi?

— Nu cred nimic, sper doar.

— Şi cât de mari ţi-s speranţele?

Barbie nu voia să-i spună adevărul, dar merita să-l audă.

— Ţinând cont de tot ce s-a-ntâmplat şi de puţinele lucruri pe care le ştim despre fiinţele care folosesc cutia, nu prea mari.

— Spune-mi că nu te dai bătut.

— Asta chiar pot să ţi-o spun. Nici măcar nu sunt atât de speriat pe cât ar fi normal să fiu, probabil. Cred că… e ceva insidios. Până şi cu duhoarea m-am obişnuit.

— Serios?

Barbie râse.

— Nu. Dar tu? Ţi-e frică?

— Da, dar în primul rând sunt tristă. Aşa vine sfârşitul lumii, nu cu un bubuit, ci cu un gâfâit sufocat?!

Tuşi din nou, acoperindu-şi gura cu pumnul îndoit. Barbie auzea şi tusea altora. Unul era băieţelul care devenise al lui Thurston Marshall. „Va primi puţin aer mai bun, dimineaţă”, îşi spuse el, apoi îşi aminti precizarea lui Thurston: „raţionalizat”. Nu aşa trebuia să respire un copil.

Nimeni nu trebuia să respire aşa.

Julia scuipă în iarbă, apoi întoarse din nou capul spre el.

— Nu-mi vine să cred c-am putut să ne facem aşa ceva nouă înşine. Ăia cu cutia, capetele-de-piele, au creat situaţia, dar cred că-s doar nişte copii care se distrează. Cu echivalentul unui joc video, probabil. Ei sunt afară. Noi suntem înăuntru şi ne-am făcut-o singuri.

— Ai destule probleme şi fără să te culpabilizezi singură în privinţa asta, replică Barbie. Dacă există vreun vinovat, Rennie e ăla. El a înfiinţat laboratorul de droguri şi tot el a furat şi propanul, de la toate sursele din oraş. De asemenea, el şi nu altul a trimis oamenii acolo, cauzând nu ştiu ce confruntare. Nu mă îndoiesc.

— Dar pe el cine l-a ales? Cine i-a dat puterea să facă toate lucrurile astea?

— Nu tu. Ziarul tău a făcut campanie împotriva lui. Sau mă înşel?

— Nu te înşeli, dar numai de vreo opt ani încoace. La început, Democratul – adică eu, cu alte cuvinte – am crezut că Rennie era cea mai mare minunăţie de când s-a inventat pâinea felii. Când am descoperit cine era de fapt, devenise prea puternic. Şi-l avea alături, ca interfaţă, pe prostul ăla zâmbăreţ de Andy Sanders, săracul…

— Tot nu poţi da vina…

— Ba pot, şi o fac. Dac-aş fi ştiut că nemernicul ăla agresiv şi incompetent putea ajunge în vârful puterii cu ocazia unei crize reale, aş fi… l-aş fi… îl înecam ca pe-un pisoi fără ochi aruncat cu traista-n râu.

Barbie râse, apoi începu să tuşească.

— Pari din ce în ce mai puţin republi… începu el, apoi se întrerupse brusc.

— Ce e? întrebă Julia, după care auzi şi ea.

Ceva scârţâia şi zăngănea prin întuneric. Se apropia şi văzură o siluetă împleticită trăgând un cărucior de copil.

— Cine-i acolo? strigă Dougie Twitchell.

Când noul-sosit răspunse, glasul îi răsuna cam înfundat – dintr-o mască de oxigen, după cum reieşi.

— Ei, slavă Domnului… spuse Sam Jeg. Am tras un pui de somn pe marginea drumului, şi m-am temut c-o să rămân fără aer pân-ajung aici. Da’ iacătă-mă-s. Şi taman la timp, că-s mai-mai să cad după picioare.

6

Tabăra Armatei de pe Şoseaua 119, în Motton, era tristă în zorii acelei zile de sâmbătă. Mai rămăseseră trei duzini de militari şi un Chinook. Câţiva oameni încărcau în camioane corturile mari şi cele câteva ventilatoare Air Max trimise din ordinul lui Cox în sudul Domului, imediat ce se anunţase explozia. Ventilatoarele nu fuseseră folosite. La sosirea lor, nu mai exista nimeni care să beneficieze de puţinul aer pe care-l puteau împinge prin peretele nevăzut. Focul se stinsese pe la şase seara, din lipsă de combustibil şi oxigen, dar toţi cei aflaţi în partea dinspre Chester’s Mill erau morţi.

Cortul medical era demontat şi strâns de o duzină de oameni. Cei care nu erau ocupaţi cu această sarcină fuseseră trimişi în cea mai veche dintre misiunile Armatei: menţinerea ordinii. Era o treabă de formă, dar nimeni din patrula aia de căcat nu avea obiecţii. Nimic nu le putea şterge din minte coşmarul pe care-l văzuseră în după-amiaza trecută, însă adunatul ambalajelor, al cutiilor, sticlelor şi mucurilor de ţigară îi mai ajuta cât de cât. Nu peste mult avea să se lumineze de ziuă, iar motorul marelui Chinook urma să pornească. Se urcau în el şi plecau în altă parte. Membrii acelei echipe răzleţe ardeau de nerăbdare să părăsească locurile.

Unul dintre ei era soldatul Clint Ames, din Hickory Grove, Carolina de Sud. Ţinea un sac Hefty de plastic verde într-o mână şi se