mişca încet prin iarba călcată în picioare, culegând câte o pancartă aruncată sau o cutie de cola turtită, pentru ca pizdosul ăla de sergent Groh să vadă că muncea, dacă se uita spre el. Aproape că dormea pe picioare şi în primul moment crezu că ciocănitul pe care-l auzea (suna ca nişte lovituri cu nodurile degetelor într-o placă groasă de Pyrex) era doar un vis. Aproape că trebuia să fie, fiindcă părea să se audă de dincolo de Dom.

Căscă şi se întinse, apăsându-şi şalele cu o mână. Între timp, ciocănitul se auzi din nou. Într-adevăr, venea de dincolo de peretele înnegrit al Domului.

Apoi, un glas. Slab şi parcă fără trup, ca al unei fantome. Îi dădea fiori.

— E cineva acolo? M-aude cineva? Vă rog… mor…

Hristoase, cunoştea glasul acela? Părea să fie al…

Ames lăsă din mână sacul de gunoi şi alergă spre Dom. Îşi rezemă palmele de suprafaţa înnegrită, caldă încă.

— Băiatu’ cu vacile? Tu eşti?

„Sunt nebun”, îşi zise el. „Nu poate fi adevărat. Nimeni de-acolo nu putea să scape din furtuna aia de foc.”

— AMES! răcni sergentul Groh. Ce mama dracu’ faci acolo?

Era gata să plece, când glasul de după suprafaţa arsă se auzi din nou:

— Eu sunt. Nu…

Îl întrerupse o serie de tuse ca nişte lătrături.

— Nu plecaţi.. Dacă sunteţi acolo, domnule soldat Ames, nu plecaţi…

Acum apăru şi o mână. Era la fel de spectrală ca vocea, cu degetele mânjite de funingine. Freca suprafaţa Domului, ca să se poată vedea. Peste o clipă, se ivi un chip. La început, Ames nu-l recunoscu pe băiatul cu vacile. Apoi, îşi dădu seama că purta o mască de oxigen.

— Nu mai am aer… şuieră glasul copilului. Acul e pe roşu… De o… juma’ de oră…

Ames se uită în ochii holbaţi ai băiatului cu vacile, care-l privea şi el. În minte i se formă un singur gând: nu-l putea lăsa să moară. După toate prin câte trecuse… deşi lui Ames îi era imposibil să-şi imagineze cum scăpase cu viaţă.

— Puştiule, ascultă-mă… Lasă-te-n genunchi şi..

— Ames, băi lăbar de nimic! mugi sergentul Groh, venind cu paşi mari. N-o mai freca acolo şi fă-ţi treaba! În noaptea ast-am răbdare zero pentru blegii ca tine!

Soldatul Ames îl ignoră. Era concentrat numai asupra feţei care părea să-l privească printr-un geam murdar.

— Lasă-te jos de tot şi şterge mizeria de-acolo! Acuma, băiete, nu mai aştepta!

Chipul dispăru din spaţiul şters de pe Dom, lăsându-l pe Ames cu speranţa că băiatul se conformase, nu doar leşinase.

Mâna sergentului Groh îi căzu pe umăr:

— Eşti surd? Ţi-am ordonat…

— Ventilatoarele, dom’ sergent! Tre’ s-aducem ventilatoarele!

— Ce tot zi…

Ames îi ţipă temutului sergent Groh drept în mutră:

— Acolo e cineva viu!

7

Doar o singură butelie de oxigen mai rămăsese în căruciorul roşu, la momentul când Sam Jeg ajunse în tabăra refugiaţilor de lângă Dom, iar acul de pe cadran se afla aproape la zero. Nu avu nicio obiecţie când Rusty îi luă masca şi o aplică pe faţa lui Ernie Calvert, doar porni cu greu spre Dom, lângă locul în care stăteau aşezaţi Barbie şi Julia. Acolo, noul-sosit se lăsă în patru labe şi inspiră adânc. Horace, care şedea pe coapse lângă Julia, îl privi cu interes.

Apoi, Sam se întinse pe spate.

— Nu-i cine ştie ce, da’ tot îi mai bine dăcât am avut. Ultimu’ piculeţ din ăle butelii nu-i la fel de bun ca aeru’ proaspăt, când îs pline.

După care, incredibil, îşi aprinse o ţigară.

— Stinge aia, ce, eşti nebun? îl admonestă Julia.

— Muream dupe una, răspunse Sam, trăgând fumul în piept cu deliciu. Lângă butelii nu po’ să fumezi, ştii doar… Sări în aer ca nimica. Deşi-s unii care o face şi p-asta.

— Să-l lăsăm în pace, spuse Rommie. Nu poate fi mai rău decât mizeria pe care-o respirăm. Poate că nicotina şi gudronul din plămâni îl şi protejează, ce ştim noi…?

Rusty veni să se aşeze şi el alături.

— Butelia aia e moartă la datorie, dar Ernie a reuşit să mai ia câteva guri de oxigen din ea. Acum pare să-i fie mai uşor. Mulţumim, Sam.

Sam făcu un gest cu mâna.

— Aeru’ meu e şi-al tău, doc. Sau măcar era. Ia zi, poţi să mai faci niţel, cu ce-ai acolo-n salvare? Ăia care-mi aduce mie buteliile – care mi le-aducea, adică, pân’ la căcarea asta a lumii – puteau să mai facă, în maşini la ei. Aveau un cum-îi-zice, nu-ş-ce pompă…

— Extractor de oxigen, preciză Rusty, şi ai dreptate, avem unul la bord. Din păcate, e stricat.

Îşi arătă dinţii, într-un zâmbet chinuit.

— De trei luni.

— Patru, preciză Twitch, apropiindu-se, cu privirea la ţigara lui Sam. Cred că nu mai ai de-astea, nu?

— Nici să nu te gândeşti, i-o tăie Ginny.

— Te temi să nu poluăm paradisul ăsta tropical cu fum secundar, scumpo? o întrebă el, dar când Sam Jeg întinse pachetul mototolit de American Eagles, clătină din cap.

— Personal am depus cererea pentru un extractor nou de oxigen, spuse Rusty. La consiliul de administraţie al spitalului. Au spus că bugetul pe anul ăsta era acoperit tot, dar poate voi reuşi să obţin un ajutor de la primărie. Aşa că am trimis cererea la Consiliul Aleşilor.

— Adică, la Rennie, zise Piper Libby.

— La Rennie, confirmă Rusty. Am primit o scrisoare tip prin care mi se răspundea că cererea mea va fi discutată la şedinţa de buget din noiembrie. Deci, cred că vom vedea atunci, încheie el, râzând şi arătând cu mâinile spre cer.

Ceilalţi se adunau şi ei în jurul lor, uitându-se curioşi la Sam – iar la ţigara lui, cu oroare.

— Cum ai ajuns aici, Sam? îl întrebă Barbie.

Sam era mai mult decât încântat să le povestească. Începu spunând cum, în urma diagnosticului de emfizem, ajunsese să primească regulat provizii de oxigen pe baza MEDICALEI, şi cum uneori îi mai rămâneau butelii pline. Le spuse că auzise explozia şi, pe urmă, ce văzuse ieşind din casă…

— Am ştiut c-o să se-ntâmple de cum am văzut ce mare era, zise el.

Acum, dintre ascultători făceau parte şi militarii de afară. Cox, în boxeri şi un maiou kaki, se număra printre ei.

— Am mai văzut eu incendii naşpa, pe vremea când lucram în pădure. De vreo