două ori a trebuit să lăsăm baltă tot şi să fugim, şi dacă vreunu’ din camioanele alea International Harvester vechi care le-aveam pe vremea aia se strica, în veci nu mai scăpam. Când ard coroanele copacilor e cel mai rău, că alea face singure vânt. M-am prins imediat că la fel o să se-ntâmple şi-acuma. A explodat ceva barosan de tot. Ce-a fost?

— Propan, răspunse Rose.

Sam îşi mângâie bărbia cu ţepi albi.

— Mda, da’ n-a fost numa’ propan. Era şi neşte chimicale, fiindcă unele din ăle flăcări era verzi. Dacă venea spre mine, gata eram. Şi voi la fel. Da-n schimb a tăiat-o la sud. A avut o treabă şi forma pământului, nu m-aş mira. Şi albia râului. Oricum, ştiam ce-o să se-ntâmple şi-am scos buteliile din baru’ de-oxigen…

— Din ce? îl întrerupse Barbie.

Sam trase un ultim fum din ţigară, apoi o strivi.

— E, aşa ziceam io la baraca unde ţineam buteliile ălea. Or’cum, aveam cinci pline…

— Cinci! aproape că gemu Thurston Marshall.

— Îhî, confirmă vesel Sam, da’ nu puteam să le trag dupe mine pă toate cinci. Ştii, îmbătrânesc şi io…

— Nu puteai să iei o maşină sau un camion? îl întrebă Lissa Jamieson.

— Duduie, nu mai am permis de şapte ani. Sau poate să tot fie f’o opt. M-a prins de prea multe ori beat la volan. Dacă mă vedeau că conduc ceva mai mare ca o maşinuţă de copii, m-arunca la puşcărie şi pierdeau cheia.

Barbie se gândi să indice lacuna fundamentală a acestui raţionament, dar de ce să-şi răcească gura de pomană, când şi-aşa abia dacă mai aveau aer?

— Or’cum, mi-am zis că patru tot oi putea duce-n cărucioru’ ăl-a meu şi doar vreo patru sute de metri făcusem când am început să trag din prima. N-aveam încotro, nu vedeţi?

Jackie Wettington îl întrebă:

— Ştiai că eram aici?

— Nu, duduie. Acolo locu’ era mai înalt, asta-i tot, şi ştiam că buteliile n-o să ţie veşnic. Nu m-am gândit la voi, şi nici la ventilatoarele ăstea. Doar că-n alt loc n-aveam un’ să mă duc.

— De ce ţi-a luat atâta timp? vru să ştie Pete Freeman. De la God Creek până aici nu pot fi mai mult de cinci kilometri.

— Păi, tocmai asta-i comedia, replică Sam. Veneam pe drum – ştiţi, pe Black Ridge Road – şi-am trecut cu bine podu’… încă mai sugeam din prima butelie, deşi să făcuse cald al dracu’ şi… i-auzi! Aţi văzut ursu-ăla mort? Ăla de ziceai că şi-a spart singur capu’ de stâlp?

— L-am văzut, răspunse Rusty. Lasă-mă să ghicesc. După ce-ai trecut de el, ţi-a venit ameţeală şi ai leşinat.

— Da’ de unde ştii?

— Şi noi am trecut pe-acolo şi e un fel de câmp de forţă. Se pare că cel mai tare-i afectează pe copii şi bătrâni.

— Ei, da’ las-că io nu-s aşa bătrân! protestă Sam, ofensat. Doar c-am albit mai devreme, la fel ca maică-mea.

— Cât timp a durat leşinul? se interesă Barbie.

— Păi, io ceas n-am, da’ cân’ am luat-o iar la drum se-ntunecase, aşa c-a cam trecut ceva vreme. M-am trezit o dată, că nu mai puteam să respir, am schimbat butelia şi m-am culcat la loc. Nebunie, mm? Şi ce mai vise am avut! Ca un circ cu trei arene! Ultima oară, m-am trezit de-a binelea. Era-ntuneric, şi-am trecut la altă butelie. N-a fost greu să le schimb, că nu se-ntunecase de tot. Şi-ar fi trebuit, trebuia să fie mai beznă ca-ntr-un găoz de cotoi, cu-atâta funingine cât a aruncat focu’ pe Dom, da’ acolo unde-am căzut eu e o fâşie de lumină. Ziua nu se vede, da’ noaptea zici că-i un miliard de licurici.

— Centura luminoasă, noi aşa-i zicem, spuse Joe, care stătea împreună cu Norrie şi Benny, toţi trei strânşi la un loc. Benny tuşea în pumn.

— Bine i-aţi găsit numele, dădu din cap Sam, aprobator. Or’cum, ştiam că era cineva acilea, sus, că auzeam ventilatoarele şi vedeam luminile, arătă el spre tabăra din afara Domului. Nu ştiam dac-o s-ajung până nu mi se termina aeru’ – panta asta-i futere de mamă şi sugeam la o-doi ca nimica – da’ uite c-am ajuns.

Apoi îl privi pe Cox, curios.

— I-auzi, colonele Klink, îţi văd suflarea. Fă bine şi ia o haină pe mata sau vino-acilea unde-i mai cald, chicoti el, arătându-şi puţinii dinţi rămaşi în gură.

— Mă numesc Cox, nu Klink, şi mi-e foarte bine aşa.

— Ce-ai visat, Sam? îl întrebă Julia.

— Ciudat că mă-ntrebi, fiindcă doar un vis mai ţiu minte din toată grămada şi era cu matale. Zăceai pe scena fanfarei din Common şi plângeai.

Julia îl strânse pe Barbie de mână, tare, dar ochii nu i se desprinseră de pe chipul lui Sam.

— De unde ştii că eram eu?

— Fiindcă erai acoperită cu ziare, răspunse Sam. Numere din Democratu’. Le strângeai pe trup ca şi cum erai goală pe dedesubt – scuze, da’ dacă m-ai întrebat… Nu că-i ăl mai sucit vis care s-a auzit vreodată?

Walkie-talkie-ul lui Cox semnaliză de trei ori – ţac-ţac-ţac. Şi-l scoase de la centură.

— Ce e? Zi repede, sunt ocupat aici.

Auziră cu toţii glasul care răspunse:

— Avem un supravieţuitor pe latura de sud, domnule colonel. Repet: avem un supravieţuitor.

8

Când răsări soarele, în dimineaţa zilei de douăzeci şi opt octombrie, „supravieţuitor” era singurul termen care i se mai putea aplica ultimului membru în viaţă al familiei Dinsmore. Ollie zăcea la pământ, lipit de Dom, inhalând doar atâta aer de la ventilatoarele mari din partea cealaltă cât să rămână în viaţă.

Fusese o cursă contra cronometru pentru a şterge destul din suprafaţa Domului înainte de a i se termina oxigenul rămas în butelie. Era cea pe care o lăsase pe jos când se târâse sub cartofi. Îşi amintea că se întrebase dacă nu cumva avea să explodeze. Nu explodase, din fericire pentru Oliver H. Dinsmore. Altfel, acum ar fi zăcut mort, sub un tumul funerar de săpunari şi lunguieţi-albi.

Îngenunchease lângă Dom, scoţând cu mâinile turte de păsat negru şi gros, din care ştia că o parte era tot ce mai rămăsese din nişte fiinţe omeneşti. Nu putea să uite asta, când era înţepat mereu în degete de aşchii osoase. Fără încurajările constante ale soldatului