Ames, era sigur că s-ar fi dat bătut. Ames, însă, nu se lăsa păgubaş, îndemnându-l doar mereu să sape, fir-ar să fie, sapă şi scoate căcatul ăla, băiete-cu-vacile, tre’ s-o faci ca să vină aer de la ventilatoare.

Ollie se gândea că nu cedase fiindcă Ames nu-i ştia numele. Toată viaţa, colegii de şcoală îi ziseseră Băleguţ şi Ugerel, dar al naibii să fie dacă avea de gând să moară ascultându-l pe-un mocofan din Carolina de Sud numindu-l băiatu-cu-vacile.

Ventilatoarele porniseră duduind, iar Ollie simţise primele adieri slabe pe pielea încinsă. Îşi smulsese masca de pe faţă, pentru a-şi lipi gura şi nasul de suprafaţa murdară a Domului. Apoi, tuşind şi scuipând funingine, continuase să râcâie terciul calcinat. Îl vedea în partea cealaltă pe Ames, stând în patru labe, cu capul puţin întors într-o parte, ca un om care încearcă să se uite într-o gaură de şoareci.

— Asta e! strigă el. Mai avem două ventilatoare, le-aducem acu’! Nu mă lăsa baltă, băiete-cu-vacile! Nu te da bătut!

— Ollie, gâfâise el.

— Ce?

— Mă cheamă… Ollie. Nu-mi mai zice… băiat-cu-vacile…

— O să-ţ’ zic Ollie de-acu’ şi până-n ziua de apoi, numa’ dacă faci loc să vină aer de la ventilatoarele alea.

Cum, necum, plămânii lui Ollie reuşeau să inspire doar atâta din aerul infiltrat prin Dom ca să rămână viu şi conştient. Prin spaţiul şters, observa cum se lumina treptat de ziuă. Îl ajuta şi asta, deşi îl durea inima să vadă lucirile trandafirii ale zorilor murdărite de mizeria rămasă pe suprafaţa Domului. Lumina era bună, fiindcă înăuntru totul era întunecat, ars, dur şi tăcut.

La cinci dimineaţa, lui Ames îi veni schimbul, însă Ollie ţipă după el să rămână, iar soldatul refuză să plece. Ofiţerul de la comandă se înduplecă. Pas cu pas, oprindu-se ca să-şi lipească gura de Dom şi să mai absoarbă puţin aer, Ollie povesti cum supravieţuise.

— Ştiam că trebuia să aştept să se stingă focul, aşa c-am avut grijă cu oxigenul. Bunicuţu’ Tom mi-a zis odată că o butelie putea să-l ţină toată noaptea dacă dormea, aşa c-am stat nemişcat. O vreme, nici n-am avut nevoie, că sub cartofi era aer şi-l respiram pe ăla.

Îşi puse buzele pe Dom, simţind gustul de funingine, conştient că puteau fi resturile unei persoane care în urmă cu douăzeci şi patru de ore fusese în viaţă şi fără să-i pese. Inhală hulpav şi tuşi, scuipând pasta negricioasă, până putu să continue.

— La-nceput era frig sub cartofi, da’ pe urmă s-a-ncălzit, şi pe urmă s-a făcut fierbinte. Credeam c-o să ard de viu. Hambaru’ ardea drept deasupra mea. Totu’ ardea. Da’ a fost aşa de fierbinte şi a ars aşa repede că n-a durat mult, şi poate că asta m-a salvat. Nu ştiu… Am stat acolo până mi s-a golit prima butelie. Atunci, a trebuit să ies. Mi-era frică să nu fi explodat cealaltă, da’ nu explodase. Deşi pun pariu că nu mult lipsise.

Ames dădu din cap. Ollie mai trase puţin aer prin Dom. Parcă ar fi încercat să respire printr-o cârpă groasă şi murdară.

— Şi scara… Dacă era de lemn, nu de ciment, n-aş mai fi putut să ies. La început, nici n-am încercat. M-am târât doar înapoi sub cartofi, fiindcă afară era aşa de cald. Cei de deasupra se copseseră-n coajă – le simţeam mirosu’. Pe urmă, a-nceput să-mi fie greu să mai trag aer, şi am ştiut că şi a doua butelie era pe terminate.

Se opri, într-un acces de tuse. Când îi trecu, reluă:

— Cel mai mult voiam să mai aud o voce de om înainte să mor. Mă bucur c-aţi fost dumneavoastră, domnule soldat Ames.

— Mă cheamă Clint, Ollie. Şi n-ai să mori.

Dar ochii care priveau prin ştersătura murdară de la baza Domului, ca prin gemuleţul unui sicriu, păreau să ştie altceva – un adevăr mai adevărat.

9

A doua oară când se auzi semnalul, Carter ştiu ce era, deşi îl smulsese dintr-un somn fără vise. Fiindcă o parte din el n-avea să mai doarmă cu adevărat până nu se termina totul, sau până nu murea. Asta însemna instinctul de supravieţuire, bănuia el: un paznic care nu dormea niciodată, în adâncul creierului.

A doua oară se întâmplă pe la ora şapte şi jumătate, sâmbătă dimineaţa. Putea să vadă, fiindcă ceasul lui avea un cadran care se lumina dacă apăsai pe buton. Luminile de urgenţă se stinseseră în timpul nopţii, iar adăpostul antinuclear era cufundat în beznă.

Se ridică în capul oaselor şi simţi ceva împungându-l în ceafă. Lanterna pe care o folosise aseară, probabil. Bâjbâi după ea şi o aprinse. Constată că zăcea pe jos. Big Jim era pe canapea. El îl împunsese cu lanterna.

„Sigur că el stă pe canapea”, îşi zise Carter, cu pizmă. „Doar e şefu’ ‚nu?”

— Hai, fiule, spuse Big Jim. Cât poţi de repede.

„De ce eu?”, se întrebă Carter… dar n-o spuse. Trebuia să fie el, fiindcă şeful era bătrân, şeful era gras, şeful avea probleme cu inima. Şi fiindcă şeful era şef, fireşte. James Rennie, împăratul din Chester’s Mill.

„Împăratul rablelor, asta-i tot ce eşti”, îşi zise Carter. „Şi mai şi puţi a transpiraţie şi-a ulei de sardele.”

— Du-te!

Părea nervos. Şi speriat.

— Ce mai aştepţi?

Carter se ridică, făcând lumina lanternei să măture rafturile pline (ce de cutii cu sardele!) şi intră în dormitor. Acolo încă mai ardea o lampă de urgenţă, dar pâlpâia, gata să-şi dea duhul. Semnalul se auzea acum mai tare, ca un AAAAAAAAAAAA neîntrerupt. Sunetul nenorocirii iminente.

„În veci n-o să ieşim de-aici”, îşi spuse Carter.

Îndreptă lanterna spre trapa din faţa generatorului, care continua să scoată acel bâzâit atonal şi iritant, amintindu-i, cine ştie de ce, de glasul şefului – poate fiindcă ambele sunete se reduceau la aceeaşi pretenţie prostească. „Dă-mi să mănânc, să mănânc, să mănânc. Dă-mi propan, dă-mi sardine, dă-mi benzină fă