class="t7">ră plumb pentru Hummer. Dă-mi mâncare. Tot o să mor, şi pe urmă mori şi tu, da’ cui îi pasă? Pe cine doare-n cur şi-n pulă? Dă-mi mâncare, mâncare, mâncare.”

În boxa de materiale mai erau doar şase rezervoare de propan. După ce-l înlocuia pe cel aproape gol, aveau să mai rămână cinci. Cinci căcăţişuri de butelii, nu cu mult mai mari decât containerele Blue Rhino, aflate între ei şi moartea prin sufocare, când purificatorul de aer se oprea.

Carter scoase unul din boxă, dar nu făcu decât să-l pună lângă generator. Nu avea intenţia să-l înlocuiască pe cel actual până nu se golea de tot, în pofida acelui AAAAAAA enervant. Nţţ. Nţţ. Cum se zicea despre cafeaua Maxwell House: bună pân-la ultima picătură.

Da’ soneria aia sigur călca omu’ pe nervi. Carter bănuia că putea s-o găsească şi s-o închidă, dar atunci cum aveau să mai ştie când rămânea generatorul fără combustibil?

„Ca doi şobolani prinşi sub o găleată-ntoarsă, aşa suntem.” Refăcu în minte calculele. Şase butelii rămase, fiecare ajungând cam pentru unsprezece ore. Dar puteau opri aerul condiţionat, iar asta ar fi lungit intervalul până la douăsprezece sau chiar treisprezece ore per butelie. Să zicem douăsprezece, pentru siguranţă. Iar doişpe ori şase fac… ia să vedem…

AAAAAAAA-ul îl făcea să socotească mai greu decât de obicei, dar ajunse în sfârşit la un rezultat. Şaptezeci şi două de ore până la un sfârşit mizerabil, sufocaţi în întuneric. Şi de ce era întuneric? Fiindcă nimeni nu se deranjase să înlocuiască bateriile sistemului de urgenţă, de-aia. Probabil că nu mai fuseseră schimbate de vreo douăzeci de ani sau chiar mai mult. Şeful făcuse economii. Şi de ce erau doar şapte rezervoare căcăcioase în boxă, când la WCIK fuseseră un catralion de galoane, stând şi aşteptând să sară-n aer? Fiindcă şefu’ pretindea ca toate să fie fix acolo unde voia el.

În timp ce stătea acolo şi asculta AAAAAAA-ul, Carter îşi aminti una dintre vorbele tatălui său: „Ţine-te de-un penny şi-ai să pierzi un dolar”. Ăsta era, în esenţă, Rennie. Rennie împăratul Rablelor. Rennie mare sculă de politician. Rennie seniorul drogurilor. Cât câştigase cu operaţiunea lui? Un milion de dolari? Două? Mai conta cu ceva?

„Probabil nu i-ar fi cheltuit niciodată” îşi spuse Carter, „şi-acuma-n veci n-o să-i mai cheltuiască, sigur cum mă cac şi cum te caci. Aici, jos, nu e nimic pe ce să dea banii. Are toate sardelele pe care le poate hali, şi-s moca”.

— Carter? se auzi glasul lui Big Jim, din întuneric. O schimbi p-aia sau stăm aici s-ascultăm cum bâzâie?

Carter deschise gura să strige că mai aveau de aşteptat, că fiecare minut conta, însă tocmai atunci AAAAAAA-ul încetă în sfârşit, odată cu piu-piu-piu-ul purificatorului de aer.

— Carter?

— Acum o schimb, şefu’.

Ţinând lanterna sub braţ, Carter trase la o parte canistra goală, puse una plină pe o platformă metalică destul de mare pentru un container de zece ori cât ăla, şi o conectă.

Fiecare minut conta… Chiar aşa să fie? De ce mai conta, dacă-n cele din urmă tot la sufocare aveau să ajungă?

Dar paznicul-supravieţuitor dinlăuntrul lui o găsea o întrebare tâmpită. Paznicul-supravieţuitor considera că şaptezeci şi două de ore erau şaptezeci şi două de ore şi fiecare minut al acestor şaptezeci şi două de ore conta. Cine putea şti ce-avea să se mai întâmple? Poate că militarii găseau în fine o soluţie să spargă Domul. Poate dispărea chiar de la sine, la fel de brusc şi inexplicabil cum apăruse.

— Carter? Ce faci acolo? Până şi draca-bumbaca de bunică-mea s-ar mişca mai repede, şi-aia-i moartă!

— E-aproape gata.

Se asigură că legătura era etanşă şi apăsă pe butonul de pornire (gândindu-se că, dacă şi bateria micului starter al generatorului era la fel de veche ca alea de la lămpile de urgenţă, cam dăduseră de dracu’). Apoi se opri.

Aveau şaptezeci şi două de ore dacă erau doi. Dacă, însă, ar fi fost numai el, termenul se putea întinde la nouăzeci de ore, poate chiar o sută, închizând purificatorul până când aerul devenea aproape irespirabil. Îi prezentase ideea lui Big Jim, care o respinsese scurt.

— Am inima slabă, îi amintise el lui Carter. Cu cât e mai greu de respirat aerul, cu atât risc mai mult să mă lase-n pană.

— Carter?

Tare şi poruncitor. Un glas care-i îngăla urechile la fel ca mirosul sardinelor nasul.

— Ce se-ntâmplă acolo?

— Am terminat, şefu’! strigă el şi apăsă pe buton. Motorul starterului sfârâi, iar generatorul porni imediat.

„Trebuie să mă gândesc la treaba asta”, îşi zise Carter, dar paznicul-supravieţuitor din el era de altă părere. Paznicul-supravieţuitor susţinea că fiecare minut de gândire era un minut irosit.

„A fost bun cu mine”, îşi aminti el. „Mi-a dat responsabilităţi.”

„Treburi murdare pe care nu voia să le facă el, pe-alea ţi le-a dat. Şi o văgăună sub pământ în care să mori. Şi p-asta tot el ţi-a dat-o.”

Carter se hotărî. Scoase Beretta din teacă, în timp ce revenea în camera principală. Se gândi să ascundă pistolul la spate, pentru ca şeful să nu ştie, apoi renunţă. Omul acela îl numise „fiule”, la urma urmei, şi poate că fusese chiar sincer. Merita mai multă consideraţie decât să moară pe nepregătite, de-un glonţ în ceafă.

10

În capătul din nord-est al oraşului nu era întuneric; şi aici Domul se mânjise rău, dar mai avea până să devină opac. Lumina soarelui răzbătea prin el, scăldând totul în tonuri rozacee bolnăvicioase.

Norrie veni în fugă spre Barbie şi Julia. Tuşea şi abia mai respira, dar alerga oricum.

— Bunelu’ meu are un atac de inimă! se tângui