Julia o cuprinse cu braţele, întorcând-o spre ventilatoare. Barbie porni târâş spre locul unde exilaţii stăteau în jurul lui Ernie Calvert, Rusty Everett, Ginny Tomlinson şi Dougie Twitchell.

— Faceţi-le loc, oameni buni! se răsti Barbie. Îi luaţi aerul!

— Tocmai asta-i problema, spuse Tony Guay. I-au dat ce mai rămăsese… oxigenul care trebuia să fie pentru copii… dar…

— Epi, ceru Rusty, iar Twitch îi dădu o seringă; Rusty făcu injecţia. Ginny, începe masajul cardiac. Când oboseşti, continuă Twitch. Pe urmă, eu.

— Vreau şi eu, se oferi Joanie; lacrimile îi şiroiau pe obraji, dar în rest părea destul de calmă. Am urmat un curs.

— Şi eu am fost, spuse Claire. Pot să ajut.

— Şi eu, interveni Linda, încet. Vara trecută m-am reciclat.

„Oraşul nostru-i mic, echipa suntem toţi”, cită Barbie în minte. Ginny – cu faţa încă umflată de la leziunile suferite – începuse masajul. Îl chemă pe Twitch să-i ia locul tocmai când Julia şi Norrie veneau lângă Barbie.

— O să-l poată salva? întrebă Norrie.

— Nu ştiu, răspunse Barbie.

Dar, de fapt, ştia; şi asta era cel mai rău.

Twitch trecu în locul lui Ginny. Barbie privea cum stropii de sudoare de pe fruntea lui cădeau pe cămaşa lui Ernie. După vreo cinci minute se opri, tuşind sufocat. Când Rusty vru să-i ia locul, Twitch clătină din cap.

— S-a dus.

Se întoarse spre Joanie.

— Îmi pare aşa de rău, doamnă Calvert…

Faţa lui Joanie tremura, iar în clipa următoare se descompuse. Scoase un ţipăt de durere care se transformă într-un acces de tuse. Norrie o îmbrăţişă, tuşind din nou şi ea.

— Barbie, se auzi un glas. Două vorbe…?

Era Cox, acum îmbrăcat într-o uniformă maro, cu o canadiană care să-l apere de frigul din cealaltă parte. Lui Barbie nu-i plăcea deloc expresia sumbră de pe chipul lui. Julia îl însoţi. Se apropiară cât mai mult de Dom, încercând să respire încet şi regulat.

— A avut loc un accident la Baza Aeriană Kirkland, în New Mexico, spuse Cox, vorbind cât putea de încet. Făceau ultimele probe cu creionul atomic pe care voiam să-l încercăm şi… căcat…

— A explodat? între Julia, îngrozită.

— Nu, doamnă, s-a topit. Doi oameni au murit, şi încă vreo duzină riscă să moară de arsuri şi/sau iradiere. Problema e că am pierdut bomba. Am pierdut nenorocita de bombă.

— A fost o eroare de funcţionare? întrebă Barbie, aproape sperând să fi fost, căci asta însemna că oricum n-ar fi rezolvat nimic.

— Nu, colonele, n-a fost nicio eroare. De-asta am zis „accident”. Aşa se întâmplă când oamenii se grăbesc, şi ne grăbeam ca toţi dracii.

— Îmi pare rău pentru oamenii ăia, spuse Julia. Rudele lor au aflat?

— Dată fiind situaţia în care vă aflaţi, sunteţi foarte bună că vă gândiţi la asta. Vor fi informate curând. Accidentul a avut loc azi-noapte, la ora unu. Au început deja lucrul la Little Boy Two. Ar trebui să fie gata în trei zile. Cel mult patru.

Barbie dădu din cap.

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu cred că mai avem atâta timp.

Un vaiet prelung şi subţire, de durere, un vaiet de copil, se înălţă din spatele lor. Când Barbie şi Julia întoarseră capetele, vaietul se transformă într-un acces de tuse răguşită şi gâfâieli înecate. O văzură pe Linda îngenunchind lângă fetiţa ei cea mai mare şi cuprinzând-o cu braţele.

— Nu se poate să moară! ţipă Janelle. Audrey nu poate să moară! Şi totuşi, aşa era. Căţeaua golden retriever a familiei Everett murise în timpul nopţii, tăcută şi liniştită, în timp ce Micile J dormeau de-o parte şi de alta a ei.

11

Când Carter reveni în prima cameră, Al Doilea Ales din The Mill mânca fulgi de cereale dintr-o cutie cu un papagal de desen animat pe ea. Carter cunoştea acea pasăre mitică de la multe gustări din copilărie: Toucan Sam, sfântul patron al Froot Loops.

„Or fi învechite ca dracu’”, îşi zise el şi, un moment, i se făcu milă de şefu’. Apoi, se gândi la diferenţa dintre şaptezeci şi două de ore şi optzeci sau o sută, şi-şi împietri inima.

Big Jim mai luă o mână de cereale din cutie, apoi văzu pistolul Beretta în mâna lui Carter.

— Ei… făcu el.

— Îmi pare rău, şefu’.

Rennie desfăcu mâna, lăsând fulgii să se reverse la loc în cutie, dar palma-i era umedă, şi unele dintre cerculeţele viu colorate îi rămaseră prinse de piele. Sudoarea-i lucea pe frunte, prelingându-se de sub începutul de chelie.

— Fiule, nu face asta.

— N-am încotro, domnu’ Rennie. Nu-i nimic personal.

Şi nici nu era, conchise Carter. Câtuşi de puţin. Atâta doar că rămăseseră prinşi acolo. Şi fiindcă se întâmplase în urma unor decizii ale lui Big Jim, nu-i rămânea decât să plătească.

Big Jim puse cutia de Froot Loops pe jos. O făcu cu grijă, ca şi cum s-ar fi temut să n-o spargă, dacă o manevra prea dur.

— Atunci, ce e?

— E vorba doar de… aer.

— De aer. Înţeleg.

— Puteam să vin aici cu pistolu’ la spate şi să-ţi trag un glonţ în cap, da’ n-am vrut să fac asta. Am zis că să-ţi dau timp să te pregăteşti. Fiindcă te-ai purtat frumos cu mine.

— Atunci, nu mă face să sufăr, fiule. Dacă nu e ceva personal, nu mă vei face să sufăr.

— Stai şi matale nemişcat şi n-o să suferi. O să se termine repede. Ca atunci când împuşti un cerb rănit, în pădure.

— Putem să stăm puţin de vorbă?

— Nu, şefu’. M-am hotărât.

Big Jim dădu din cap.

— În regulă, atunci. Pot să zic o rugăciune, mai întâi? Îmi dai voie?

— Da, şefu’, poţi să te rogi dacă vrei. Da’ să meargă repede. Şi mie mi-e greu, să ştii.

— Cred că ţi-e greu. Eşti un băiat bun, fiule.

Carter, care nu mai plânsese de la paisprezece ani, simţi o usturime în colţurile ochilor.

— Degeaba-mi zici fiule, că tot n-o să-ţi ajute la nimica.

— Ba mă ajută. Şi faptul că eşti mişcat… mă ajută, de asemenea.

Rennie îşi urni de pe canapea trupul masiv şi se lăsă în genunchi. Involuntar, răsturnă cutia de Froot Loops şi scoase un chicotit scurt, trist.

— Ultima masă n-a fost cine ştie ce, pot să-ţi spun.

— Da, se pare că n-a fost. Îmi pare rău.

Cu spatele