— Dar voi mânca friptură la masa Domnului, peste un minut, două, aşa că asta va fi în regulă.

Ridică un deget cărnos, aplicându-şi-l în partea de sus a cefei.

— Uite, aici. În trunchiul cerebral. Bine?

Tânărul înghiţi un nod care părea un ghemotoc uriaş de câlţi.

— Nu vrei să îngenunchezi şi tu cu mine, fiule?

Carter, care nu se mai rugase de şi mai mult timp decât nu mai plânsese, aproape spuse da. Apoi, îşi aminti cât de viclean putea fi şeful. Probabil că acum nu mai era, se prea putea să fi trecut dincolo de asta, dar îl văzuse în acţiune şi nu voia să rişte. Clătină din cap.

— Fă-ţi rugăciunea. Şi dacă vrei să ajungi până la amin, chiar că trebuie să fie una scurtă.

În genunchi, cu spatele spre Carter, Big Jim îşi împreună mâinile pe perna canapelei, care încă mai era adâncită de greutatea considerabilă a poponeţului său.

— Doamne Sfinte, îţi vorbeşte robul tău, James Rennie. Cred că, vreau nu vreau, acum vin la Tine. Paharul mi-a fost ridicat la buze şi nu pot să…

Un suspin sonor şi uscat îi scăpă din piept.

— Stinge lumina, Carter. Nu vreau să plâng în faţa ta. Nu aşa se cade să moară un bărbat.

Carter întinse mâna cu pistolul până aproape de ceafa lui Big Jim.

— OK, da’ asta-i ultima cerere.

Şi stinse lumina.

Îşi dădu seama că făcuse o greşeală aproape în acelaşi moment, dar era prea târziu. Îl auzi pe şefu’ mişcându-se, al dracu’ de rapid pentru un om atât de gras şi bolnav de inimă pe deasupra. Carter trase, iar în lumina focului de la gura ţevii văzu o gaură apărând în perna adâncită a canapelei. Big Jim nu mai era îngenuncheat în faţa lui, dar nu putuse ajunge departe, oricât de repede ar fi fugit. În timp ce Carter atingea cu degetul mare butonul lanternei, Big Jim se repezi înainte cu cuţitul de bucătărie pe care-l scosese din sertarul de lângă aragaz, şi cincisprezece centimetri de oţel se înfipseră în abdomenul lui Carter Thibodeau.

Urlă de durere şi mai trase un foc. Big Jim simţi glonţul şuierându-i pe lângă cap, dar nu se retrase. Şi el avea un paznic-supravieţuitor, unul care-l slujise extrem de bine de-a lungul anilor, şi care acum îi spunea că dacă lua distanţă avea să moară. Se ridică împleticit, în acelaşi timp trăgând cuţitul în sus şi spintecându-l pe băiatul ăla prost care crezuse că putea să-i vină de hac lui Big Jim Rennie.

În timp ce era eviscerat, Carter zbieră din nou. Stropi de sânge împroşcară chipul lui Big Jim, propulsaţi de o respiraţie pe care o spera cu credinţă ca fiind ultima. Îl împinse pe Carter înapoi. În lumina lanternei căzute pe jos, Carter se clătină îndărăt, ţinându-se de burtă şi călcând peste fulgii Froot Loops vărsaţi. Sângele îi şiroia printre degete. Dădu cu o mână peste rafturi şi căzu în genunchi, într-o ploaie de sardine Vigo, Snow’s Clam Fry-Eettes şi supe Campbell. Un moment, rămase acolo, ca şi cum s-ar mai fi gândit, hotărându-se în cele din urmă să spună, totuşi, o rugăciune. Părul îi atârna în faţă. Apoi, scăpă raftul din mână şi căzu.

Big Jim se gândi un moment la cuţit, dar acela i-ar fi solicitat eforturi prea mari unui om suferind de inimă – şi-şi promise din nou că avea să se ocupe şi de asta, imediat ce trecea criza. Luă în schimb pistolul lui Carter şi se apropie de nesocotitul tânăr.

— Carter? Mai eşti cu noi?

Gemând, Carter încercă să se întoarcă, dar renunţă.

— Am să-ţi trag un glonţ în ceafă, aşa cum ţi-am sugerat să-mi faci tu mie. Dar, înainte de asta, vreau să-ţi dau un sfat. Mă asculţi?

Carter gemu din nou. Big Jim îl luă ca pe un consimţământ.

— Sfatul meu e următorul: niciodată nu-i da unui bun politician timp să se roage.

Şi apăsă pe trăgaci.

12

— Cred că moare! strigă soldatul Ames. Puştiu’, cred că moare!

Sergentul Groh îngenunche lângă Ames şi se uită prin ştersătura murdară din josul Domului. Ollie Dinsmore zăcea pe-o parte, cu buzele aproape lipite de suprafaţa pe care acum puteau s-o vadă, graţie mizeriei încă prinse de ea. Pe cel mai ferm ton de instrucţie, Groh răcni:

— Atenţiune! Ollie Dinsmore! Drepţi, v-aliniaţi!

Încet, băiatul deschise ochii şi-i privi pe cei doi militari care stăteau pe vine la nici treizeci de centimetri distanţă, dar într-o lume mai rece şi mai curată.

— Ce…? şopti el.

— Nimic, fiule, răspunse Groh. Culcă-te la loc.

Apoi, se întoarse spre Ames:

— Pe loc repaus, soldat. Îi e bine.

— Ba nu-i e. Uitaţi-vă la el, doar.

Groh îl luă de braţ şi-l ajută, nu fără blândeţe, să se ridice în picioare.

— Într-adevăr, confirmă el încet. Nu-i e deloc bine, dar trăieşte şi doarme şi pe moment nu putem aştepta mai mult. Aşa, va consuma mai puţin oxigen. Du-te să mănânci ceva. Ai luat micul dejun?

Ames clătină din cap. Nici nu se gândise la mâncare.

— Vreau să mai stau pe-aici, în caz că-şi revine.

Făcu o pauză, apoi îndrăzni:

— Să fiu aici, dacă moare.

— O vreme, n-o să moară, replică Groh, fără să aibă idee dacă era adevărat sau nu. Ia-ţi ceva din camion, fie şi doar un sendviş cu şuncă. Arăţi ca dracu’, soldat.

Ames arătă cu capul spre băiatul care dormea pe pământul calcinat, cu gura şi nasul lipite de Dom. Avea faţa mânjită de negreală şi abia puteau să-i vadă mişcările pieptului când respira.

— Cât timp credeţi că mai are, dom’ sergent?

Groh clătină din cap.

— Nu prea mult, probabil. Cineva din grupul de dincolo a şi murit azi-dimineaţă şi nici alţii nu se simt prea bine. Iar acolo unde se duc e mai bine. Mai curat. Trebuie să te pregăteşti.

Lui Ames îi venea să plângă.

— Puştiu’ şi-a pierdut toată familia.

— Ia-ţi ceva de mâncare. Mă uit eu la el, până te întorci.

— Da’ după aia pot să rămân?

— Dacă pe tine te vrea, pe tine-o să te aibă. Poţi să stai până la sfârşit.

Groh îl privi pe Ames cum pleca în pas alergător spre masa de lângă elicopter, unde era pusă mâncarea. Afară era ora zece a unei frumoase dimineţi de toamnă târzie. Soarele strălucea şi topea ultimele